Purta cu ea întotdeuna un coş de nuiele. Împletit. Împletit în dragoste, rugăciune, alinare, înțelegere, iubire pentru fiecare făptură a lui Dumnezeu, simplitate şi bucurie. Maria era din cristelniţă, dar oamenii din sat spuneau când o vedeau trecând prin colbul drumului, că „trece Sfânta”.

O dată pe săptămână, baba Maria venea de îşi lua pâine de la birt. Nu ar fi intrat acolo, dar din altă parte, de unde să cumperi? Bărbaţii se ridicau de la masă, lăsau berile ieftine din mână şi îşi scoteau cuşmele. Nici în faţa părintelui nu reacţionau aşa…Pentru că ea era „Sfânta”.

În fapt, era doar o babă ce îşi târa gumarii, cu un sunet ce străpungea linştea unui sat din inima Moldovei.

Trăia într-un bordei de sub pădure. Singură. Cu candela nestinsă. Fusese monahie şi gustase din potirul amar numit decret 410. Şi monahie a rămas toată viaţa. Rasa şi camilafca i-au fost halatul de la colectiv. A muncit la secţia neonatologie – viţei. Neştiută de nimeni. Cu psalmul 50 pe buze, nu s-a oprit niciodată. La căderea nopţii, în plin comunism, cu psaltirea la sub braţ, aduna creştinii din sat la rugăciune. Nu aveau preot pe atunci. Preotul din comună avea şase sate şi opt biserici. Venea doar la înmormântări. Şi la hramul bisericuței de pe deal.

40 de ani baba Maria a ţinut candela aprinsă în sufletul satului. Ea a alinat. A ascultat. A şters lacrimi. A plâns şi ea. A luat bătaie la secţia de miliţie, iar după un an măria sa, miliţianul, era la uşa chiliei, cu fetiţa de mână care nu putea dormi noaptea. Următoarea noapte a dormit. Ca un prunc. Maica Maria o sărutase pe frunte. Cu dragoste.

Cine ne sunt sfinţii?

Vorbim mult despre sfinţenie şi sfinţi. Avem „sfinţi preferaţi”, sfinţi „căutaţi”, „sfinţi din vechime”, „sfinţi Părinţi”, „sfinţi din închisori”. Lista poate continua. Până la urmă, cine sunt sfinţii? De ce sunt ei importanți, în viața noastră de zi cu zi?

Din paginile Sfintei Scripturi înţelegem că principalul atribut al lui Dumnezeu este tocmai sfinţenia. În cartea profetului Isaia din Vechiul Testament ne este zugrăvit tabloul sfințeniei lui Dumnezeu care: „stând pe un scaun înalt și măreț, poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimii stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Sa!” (Isaia 6, 1-3)

Înțelegem că starea de sfințenie este caracteristică doar lui Dumnezeu. Omul, prin creație, se împărtășește din sfințenia lui Dumnezeu. După căderea în păcat, sfințenia lui Dumnezeu a rămas obiectivul spre care se îndrepta viața oamenilor. Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel care S-a făcut om asemenea nouă, a făcut din nou posibilă atingerea omului de sfințenia lui Dumnezeu. Prin Jertfa de pe Cruce noi, oamenii, am primit puterea să ne împărtășim din sfințenia lui Dumnezeu. Mai simplu – am dobândit puterea de a deveni sfinți.

Termenul de „sfânt” apare în spiritualitatea creștină încă din primele zile ale religiei creștine. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, numește „sfinți” pe creștinii primelor biserici. Această numire apostolică este legată de primirea Sfântului Botez și de participarea la dumnezeiasca Euharistie. Mai târziu, după ce numărul celor care au devenit creștini a crescut, au fost numiți „sfinți” acei creștini care, prin faptele și viața lor l-au urmat întru totul pe Mântuitorul Hristos. Primele trei secole creștine au adus o altă valență a acestui termen – sfinți au început să fie numiți martirii pentru credință. Eroii credinței, acei oameni care preferau să moară, în loc să se lepede de Dumnezeu, au devenit sfinții Bisericii.

Încetarea persecuțiilor și pacea adusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare au dus la apariția altor categorii de sfinți. Departe de zgomotul lumii, unii credincioși au căutat sfințenia în liniște pustiului – sfinții cuvioși. Teologii și marii gânditori ai religiei creștine, care au trăit conform Evangheliei, au fost numiți și ei în ceata sfinților lui Dumnezeu. Apostoli, mucenici, cuvioși, împărați, oameni simpli, ierarhi și preoți, bărbați, femeii sau copii, oameni care au înțeles că esența vieții este bucuria învierii și mărturisirea cu toată inima a credinței formează ceata sfinților.

Casnicii şi prietenii lui Dumnezeu

Deci, sfinții pe care zilnic îi cinstim și le pomenim faptele au fost oameni, asemenea nouă. Ce îi deosebește față de noi, oamenii de astăzi? Viața lor curată, în care au pus iubirea de Dumnezeu mai presus de iubirea de tată, de mamă, mai presus de iubirea de pământ, iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, așadar, sunt oameni care au urmat întocmai Mântuitorului, iubindu-L pe El mai presus de lucrurile trecătoare ale lumii.