I.
Stau şi mă privesc în oglindă… Eu să fiu, oare? Eu, copilul ce am păşit cu sfiiciune pentru prima dată în Sfânta Sfintelor, din bisericuţa de sub deal, atunci când părintele m-a chemat să ies cu lumânarea, acum să fiu arhimandritul chemat în astă seară la ipopsifiere?
Eu, cel căruia părinţii abia au reuşit să-i plătească cantina şi salteaua de la seminar, să fiu acum numit „stăpânul şi arhiereul”? S-au lăsat pe ei, amărâţii…
Eu, studentul rupt în coate, ce renunţam la o masă că să-mi pot cumpăra o carte pentru bizantinologie, să port acum însemnele şi rămăşiţele basileilor din Fanar?
Eu, monahul ce m-am tuns spre moarte, să port un engolpion ce mă atrage spre pământ în loc să mă apropie de cer?
Da, un astfel de „om comun” am văzut plecat sub omofoare de oameni sfinţi, duminică în casa Sfântului Ioan de la Suceava. Am văzut în tânărul arhiereu atâta normalitate, „atât de om” l-am văzut încât am prins speranţă.
II.
Tot în oglindă eram cu gândul… Om de litere. Om de carte. Fineţe teologică. Rafinament. Burghezie şi parfum de Occident. Privire semeaţă, citate şi aforisme la discreţie. O sărbătoare a minţii când îl întâlneai: „Are să fie un arhiereu strălucit. A primit laude la finalizarea doctoratului la universitatea cutare….”
Se simte. Din plin se simte că „soiul” de episcop ce l-am admirat până acum îşi trăieşte apusul. În timp ce „soiul” cel nou, omul cel simplu, tânărul de la ţară, seminaristul şi studentul rupt în coate, monahul cu privirea plecată, se ridică arhiereu demn, cel vechi fuge. La propriu. Şi la figurat. Fără a judeca, dar se simte rânduiala lui Dumnezeu. Pentru că avem arhiereii şi episcopii pe care i-am meritat. Şi pentru care ne-am rugat. Sau nu prea ne-am rugat. Nu judec. Pentru că nu este al meu a judeca.
Texte esenţiale ale Scripturii amendează drastic obiceiul de a-i judeca pe alţii. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“, „A vedea paiul din ochii altuia şi nu bârna din ochiul tău“, „A arunca piatra crezîndu-te fără de păcat“ sunt tot atîtea îndemnuri la răbdare, iertare, concentrare pe limitele proprii şi nu pe derapajele altora. Dar nu rezultă de nicăieri că trebuie suspendată şi judecata de sine. Dimpotrivă! Identificarea relelor proprii, mărturisirea lor şi căinţa sinceră sunt axa vieţii spirituale.
Un ochi îmi râde. Celălalt plânge. Rămân privind la fotografia noului „soi”. Este luminos. Şi dătător de speranţă, pentru mine, pentru copiii mei, pentru ortodoxia românească, pentru poporul lui Dumnezeu. În minte am un melos de demult: „Arhieria Voastră să o pomenească Domnul Dumnezeu, întru Împărăţia Sa, totdeuna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Să o pomenească, pentru că-i din soiul cel bun…
JURNAL DE MIGRANT 
Frumos articol, cine o fi autorul? Merita sa-l cunoastem!
ApreciazăApreciază
Eu smeritul, Cîrpaci Marian Nuțui, stau și mă întreb, Ioan Scărarul, ce ar zice dacă ar vedea că un copil care nu s-a bătut îndeajuns cu demonul malahiei, acum este episcop? Ioan Scărarul spune în Scara că pentru a fi monah pe timpul lui, trebuia sa stai novice 20 de ani. Acest ins câți ani are? Ce patimi a învins?
ApreciazăApreciază
Cercetand faptele celuilalt imi educ o forma de narcisism, de autoapreciere in care eu sunt ,, masura de sus ,, a faptelor prin comparatie. Privind ,, de sus in jos ,, n-am timp sa pot privi spre cer.
ApreciazăApreciază
Ţara are nevoie de atare oameni care, născuţi şi crescuţi în bătătura unei vetre de sat, din copilărie
iau jugul suferinţei, al modestiei, bunei-cuviinţe şi, mai ales, învaţă învăţând din experienţele personale – deloc uşoare, pentru ca MÂINE, într-o zi, să ne înveţe şi pe noi… Ceştilalţi. Nu-mi este îngăduit să vorbesc mai mult. Nu sunt cea mai în măsură. Însă mi se umple sufletul de bucurie când aflu, fie şi altfel decât prin voi grai, că are cine ne învăţa cum să ne rugăm pentru CREDINŢĂ şi menţinerea Credinţei pe acest plai – România.
ApreciazăApreciază
Acest arhiereu este o mare binecuvântare. De mic copil la iubit pe Hristos și a ascultat totul cu evlavie și smerenie . Mai rar asa părinte. De judecat este ușor asa la suprafață, dar sunt taine numai de Dumnezeu știute. Acest om mi-a schimbat viata și ma umplut de lumina lui Hristos.
ApreciazăApreciază
Toți într-un final se dovedesc a fi la fel, putini sunt aleșii. Ca sa fii un arhiereu bun, trebuie sa fii un călugăr bun, smerit, cu capul plecat, cu prea putina părere de sine si cu mare bucurie în răbdarea cea pentru Hristos. Dar atat timp cât te preaumbli în mașini luxoase, înconjurat de oameni care îți cară geanta la tot pasul și îți pregătesc fel și fel de bucate alese, atât în chilii cât și la ospețe iar nopțile nu ți le petreci singur pe un pat de scândură, ci într-un iatac moale având la dreapta ta un „ucenic” tânăr de chilie care îți mângâie cele mai rușinoase patimi, nu se cheamă decât ca ești „arama sunătoare și chimval răsunător” și nici de cum arhiereu și vas ales al Domnului.
ApreciazăApreciază