Afaceri cu Lumină

„ … iar preotul aprinzând de la candela de deasupra Sfintei Mese, o făclie mai mare și frumos împodobită, iese cu ea printre sfintele uși și, stând pe solee, înalță făclia cu ambele mâini și rostește cu glas mare chemarea:

Veniți de primiți lumină!”

Ne înghesuim după lumină cu toții, ne dăm coate și priviri nedrăgăstoase, deși Lumina este în noi! Vrednici sau nevrednici, postitori sau nepostitori, interesați sau mânați de „așa este bine și frumos”, mulți venim în noaptea de Paști „să luăm lumină”. Iar lumina se lasă împărțită. Din lumânare, în lumânare, din candelă în lumânările de plastic roșu, lumina și Lumina se jertfește și totuși rămâne întreagă. Ce taină!? Se umplu străzi întregi de lumânări, de la o singură lumănare și minunefiecare lumânare are lumina întreagă. Și deplină.

Pentru un moment, devenim o mare de lumină. Cu toții un trup, cu toții o singură lumină, de ai putea crede că ești în Raiul luminii celei line și nu pe o stradă din oarecare oraș ori în curtea desfundată a unui cătun uitat de către toți, dar nu de Dumnezeu.

Cu veșminte aurite, cu cântări împodobite, de stații amplificate, ori cu o lumănare de cinci lei, cu trei fire de busuioc legate cu un smerit ștergar, Învierea este lumină. Învierea este nădejde. Învierea este speranță. Învierea este Înviere.

Chiar și pentru cei care nu cred deplin și nu sunt bisericoși și vin din an în Paști la Biserică. Nu se poate, cât de nedus la Biserică să fii, să nu te cuprindă un strop de bine, de emoție, de bucurie și nădejde, când lumina ți se împarte și ție, care nu ești tocmai lumină!

Lumina se smerește, și ți se împarte și ție. Ți se dăruiește. Simți cum pătrunde dincolo de carapacea întrebărilor tale. A frâmântărilor tale. A nedragostei sau a dragostei tale. Fie că vii să furi lumina, fie că vei rămâne la toată Liturghia, lumina din lumânarea ta, cumpărata cu bombăneli, că popii fac afaceri cu lumânări, este tocmai Hristos, Lumina lumii. Tu ții doar o lumânare, o banală lumânare, probabil din parafină sintetică, dar în toată banalitatea, lumina ce o porți este o poveste de dragoste. O poveste de dragoste, ce pentru unii s-a terminat prost – Mirele a fost umilit, bătut și apoi omorât, nevinovat fiind. Sau vinovat că prea mult a iubit…

Pentru alții, povestea de dragoste din lumânarea pâlpâitoare și care te mai și frige ori îți pătează bunătate de haină, este una care abia începe. Care iară și iară, se aprinde, se împarte, jertfindu-se.

Undeva, pe una din cele șapte coline ale Iașilor, am trăit, cândva o minune. Într-un bordei, la care nu te aștepți să ființeze în mijlocul unui oraș așa mare, un suflet, se mângâia cu slujbele ce se transmiteau la un radio din plastic aflat pe pervazul ferestrei și cu vizitele a două sau trei vecine. De câteva luni nu-și părăsise patul. Și bordeiul. Deși nu mai avea pe nimeni, bunica Ana, avea pe toți. În rugăciunea ei. Fusese cândva, om de partid. Și mereu se căia de livretul roșu cu seceră și ciocan. Acum era doar un bătrân paralizat, care se bucura de cât îi mai rămăsese din ghem. Era liniștită, cu toată suferința ei. Cel mai mare dor? Să mai participe la o Înviere… La o ultimă Înviere.

Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele de desubt…” urlă boxa bisericii, obligând parcă lumina să îți intre și în cel mai întunecat ungher al sufletului. Acela despre care nu vorbim niciodată. Cu nimeni.

Am lăsat slujba ca să duc lumină și bunicii Ana. Dar ea avea deja Lumina. O lumină a lacrimilor. Și a candelei ce nu s-a stins până la moartea sa. Am găsit-o plângând și am gândit  că singurătatea și boala sunt pricinile.  Dar m-am înșelat: „Plâng de bucurie. Că am mai prins o Înviere. Poate este ultima. Când am auzit prima data clopotele în noapte, mi-am spus: acum părintele se înveșmântează, când am auzit a doua oară clopotele, mi-am spus: acum au ieșit cu toții afară și cântă Hristos a Înviat. Și am cântat și eu, în bordeiul meu…

A fost ultima ei Înviere. Până la cea de obște, când vom da nas în nas unii cu alții. Până atunci, ce rămâne în urma noastră? Tocmai lumina și Lumina ce o lăsăm în urma noastră. Melcii lasă o urmă, iar noi lăsăm o dâră de lumină.

Toată lumea ştie cum arată o lumânare. E subţire, firavă, înăltuţă, cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă şi să lumineze. De aceea cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă.  Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligaţie, ci pentru că altfel nu are viaţă. O lumânare stinsă este o lumină mai puțin.

O lumânare este o taină. O poveste de dragoste. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă, ci se face tot mai mică.

O lumină niciodată nu arde doar pentru sine, ci întotdeauna și pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. Și mai multă lumină, până când toți vom primi Lumina! Lumina cea adevărată pe care Liturghie de Liturghie, ne lăudăm că am văzut-o. Putem să și jurăm…

2 gânduri despre “Afaceri cu Lumină

  1. Octavian zice:

    Jertfim lui Dumnezeu un pai de luminare. Din ceară curată, făcută de albinele feciorelnice. Dar de la un timp încoace unii nu au pace şi atunci ce fac ?! Inscripţionează lumanarile cu textul „Arhiepiscopia Bucureştilor” . De ce ?! Ca să arate ce ?! Monopolul . Din ceară măsluită cu parafină din nafta rusească
    Mînjite cu vopsea neagră facem feştile şi le vindem drept luminări. Ce a mai rămas din jertfa curată ?! Doar jegul şi măsluiala ecumenistă care spurcă toate. De ce ?! Întrebaţi-i !

    Apreciază

Lasă un comentariu