Copacul care știe tot adevărul. Adevărul despre Άγια Σοφία

Candelabrele din cristal legate cu lanțuri de argint, sfeșnicele uriașe, ca niște torțe gigantice, coloanele polihrome, mozaicurile de aur, toate străluceau. Și sus, liniile zvelte, pline de noblețe și har, îmbrățișau ca un plan coloana aeriană, uriașa cupolă. O ! Cât de minunată era cupola jur împrejur, ziceai că încerca să răpească pe creștini într-o altă lume în ceasul jertfei.

Despre ea, Procopiu de Cezareea, cârcotașul lui Justinian, a recunoscut că „Biserica arată grandios, căci mi se pare că ajunge până la bolta cerului. În Marea Biserică când intră cineva să se roage înțelege dintr-o dată că această operă nu a fost dusă la desăvârșire printr-o mână omenească, ci prin voința lui Dumnezeu. Niciodată nu se satură cineva de această desfătare a ochilor.”

Aici s-a născut zicerea „În Biserica slavei Tale, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu”, dezvăluind lumii frumusețea ce va mântui lumea. Marea Biserică și frumusețea ei de mireasă i-a făcut pe rușii lui Vladimir, trimiși în împărăteasa cetăților, să ne scrie peste veacuri că „grecii ne-au dus acolo unde slujeau Dumnezeului lor și nu mai știam dacă eram în cer sau pe pământ.”

Dacă frumusețea de nedescris are un nume, cel mai potrivit este cel al Marii Biserici din Constantinopol sau Sfânta Sofia. Casa lui Dumnezeu și materializarea duhovnicescului în frumusețe. Centrul lumii. Inima creștinismului răsăritean. Împărăția lui Dumnezeu gustată că „Ale Tale dintru ale Tale”. Într-un cuvânt, Άγια Σοφία, cuvinte care nu se poate traduce nicicum. În veac va rămâne Aghia Sofia, indiferent de ce hram va purta în lumea oamenilor – biserică a lui Dumnezeu, moschee, muzeu, templu al progresiștilor or sinagogă. În veac, în ochii blânzi ai lui Dumnezu ea va fi doar Άγια Σοφία.

Dar cine va mai vorbi despre ea peste trei zile, cât ține noutatea unei știri? Cine își va mai aminti, în afara unor siteuri manipulator de tradiționaliste de ziua de 24 iulie 2020?109853386_846208372452290_1407121765264367573_o

Prieteni, spate în spate

Undeva, într-o grădină aflată între Forumul lui Constantin și apeductul lui Valens din sufocantul Istanbul, turcii te vor duce să vizitezi un muzeu. De fapt, unul din cele mai vechi vestigii ale orașului. Un muzeu verde. Un platan. Vechi de 1382 de ani. Adică primele lăstare i-au dat în 638, pe când orașul era centrul lumii civilizate de atunci, un Paris sau o Londră pentru zilele noastre. Câte nu a văzut acest platan? Câte iubiri nu s-au consumat sub crengile lui protectoare precum streașina unei biserici moldave? Suspine și bucurii. Lacrimi și nădejdi. Boli și binecuvântari. Învazii dar și vizite diplomatice din toată lumea cunoscută. Martor al istoriei, acest platan din apropierea Cornului de Aur, era zvelt și solid, pulsa de viață la fel ca orașul ce-l încojura, când romeii au adus pentru prima data în Europa mătasea. Câteva ouă de viermi de mătase au trecut de vigilența chinezilor ajungând în Constantinopol. Curând, au fost construite fabrici pentru țesutul mătăsii, devenit monopol de stat. Mătase ce i-a îmbrăcat pe basileii bizantini, pe doamnele lor, dar mai ales pe Doamna orașului – Sfânta Sofia.

Relația dintre cei doi – platanul de 1382 de ani și marea Biserică este ca a doi tovarăși ce au stat spate în spate înfruntând nemiloasa secure a istoriei. Dacă inima lumii a fost acoperită de varul schimbărilor politice, prietenul tăcut ne-a rămas să spună lumii adevărul. Un adevăr dureros. Un adevăr din care noi să învățăm – căderea Constantinopolui și robirea Marii Biserici este chip al posibiltății fiecăruia de a cădea. În păcat. În tristețe. Din mila lui Dumnezeu. Din dragostea celor dragi. Din bucuria unei simple dimineți de sâmbătă.

Dacă am mai avea o șansă?

Doare, dar trebuie să recunoaștem că în dimineața zilei de 28 mai 1453 Dumnezeu i-a preferat pe turcii otomani, în defavoarea ortodocșilor cu toate litiile, icoanele, moaștele și Liturghiile celor de atunci.

Ce am învățat noi ortodocșii? Ce s-a schimbat până astăzi? Cum ne mai suntem în ochii lui Dumnezeu?

Dacă realitatea de mâine dimineață ne-ar dărui o nouă șansă de a sluji în Aghia Sofia, am fi noi mai puțini formaliști în manifestarea credinței noastre? Ne-am schimba noi din starea de „creștini de Liturghie” și „creștini de timp de post”, în rest, fiind buni oameni de lume?

Nu am mai trăi la fel de mult în trecut cu melancolia Ortodoxiei politice – pe timpul în care Statul asculta de Biserică – și am ignora mai puțin prezentul și viitorul nostru de ortodocși într-o lume ce se descreștinează? Nu am căuta în același mod garanții de la Dumnezeu că încă este cu noi – lumina de la Ierusalim, întoarcerea Iordanului, norul miraculos de la Tabor, aghiezmuri și miruri de pe la Athos, rămânând impasibili la Hristosul ce ne așteaptă cuminte și tainic în Potir?

Ne-am aminti oare că Ortodoxia noastră se învăță doar la școala libertății, a iubirii profunde a lui Dumnezeu față de noi toți?

Realitatea de mâine dimineață este aceea că încă suntem ai Domnului cu toate neputințele noastre. La fel cum Aghia Sofia ar trebui să ne fie lecție în veac. Una de smerenie. De trezire la realitatea zilelor ce ne împresoară. Iar grija și responsabilitatea de a spune adevărul despre Marea Biserică să o lăsăm platanului celui de lângă Bosfor. O va face mai bine și mai curat decât noi.

29 mai 1453 sau  24 iulie 2020 este același lucru. Ce este nou? Faptul că, se pare, noi nu am învățat mare lucru. Ce este veșnic? Fiecare dumnezeiască Liturghie săvârșită până și în cel mai prăpădit sat dintr-un colț din lumea cea mare, poartă în ea ceva din măreția Marii Biserici. Pentru totdeauna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s