Nu-i gata. Nu îți trebuie un doctorat în studii de fezabilitate, ori să ai noțiuni ample despre cum se leagă fierul pentru coloane, ori despre calitățile betonului, ca să poți ajunge la concluzia că, Catedrala Națională, în ziua  sfințirii ei, nu este finalizată. Se vede cu ochiul liber. Este la roșu. Este neacoperită. Este fără trotuare. Fără căi de acces. Fără autorizații. Fără utilități. Fără căldură. Fără pictură, vitralii și marmură. Este nedeplină.

Este, pe scurt, a noastră, a românilor.

Și ne-o merităm pe deplin. Pentru că într-o sută de ani, noi nu ne-am găsit încă calea. Așa suntem noi, românii…

Doar trăim în țara lui „lasă că merge și așa!”  Mai știm și altele: „a face haz de necaz”, „să moară și capra vecinului”, „om trăi și om vedea!”

Constantin Rădulescu-Motru scria în anul 1937 despre ai săi compatrioți și trăsăturile principale ale poporului român. În Psihologia poporului român, întemeietorul școlii de sociologie de pe plaiurile Mioriței, a identificat principala slăbiciune a românului – nu face lucrul până la capăt. Se oprește pe la jumătate. Dar și când îl face, chiar îl face.

„O caracteristică a sufletului românesc, care se poate constata iarăşi de la o primă privire comparativă, este neperseverenţa la lucrul început. Românul este greu până se apucă de ceva, că de lăsat se lasă uşor, zice un scriitor popular. Activitatea românului o compară mulţi cu un foc de paie. Şi cu toate acestea, tot despre român se afirmă, cu aceeaşi dreptate, că este îndelung răbdător, că este conservator şi tradiţionalist. Cum se împacă aceste caracteristici, care sunt opuse?”

Ne-a prins suta de ani, pe nepregătite. Așa cum se spune despre autoritățile noastre cele de toate zilele, că „i-a luat iarna prin surprindere” în mijlocul lunii ianuarie, așa se poate generaliza și asupra neamului românesc. Când a trecut o sută de ani? Ce ne-a rămas notabil, într-o sută de ani de Românie?

Ce nu s-a făcut într-o sută de ani, s-a zidit în doar opt ani. Așa cum femeia zămilește un prunc, așa și România a născut o Catedrală. O naștere din durerea și suferința noastră. O naștere dureroasă.

Așa este, românii au încă toaleta preponderent în curte. Românii stau prost cu dinții. Avem oameni ai străzii și câini comunitari. Ajutoarele sociale și analfabetismul funcțional, ne poate fi ușor, marfă de export.

Dar avem și ceva bun după o sută de ani de Românie – O CATEDRALĂ.

Una neacoperită.  Fără trotuare. Fără căi de acces. Fară autorizații. Fără utilități. Fără căldură. Fără candelabre. Fără lumini ambientale. Fără aer condiționat. Fără pictură, vitralii și marmură. Este nedeplină, vor spune unii. Și totuși deplină, pentru că Dumnezeu nu se uită la ziduri, ci la inima neamului!

Este, pe scurt a noastră, a românilor. Dar are totuși ceva – un Altar pe care Duhul Sfânt se va pogorâ „peste noi și peste aceste daruri.” Peste tot neamul românesc.

De ce nu s-a terminat până în ziua sfințirii? Poate, de atât am fost vrednici. Să nu avem și noi un lucru deplin, până la capăt. Și apoi, o catedrală națională o ridică o națiune.

Cum, care națiune? Da, nu prea mai avem această noține. Doar după o sută de ani, noi, românii, suntem atât de dezbinați și împărțiți, încât îți este frică să te gândești ce va mai fi de noi, peste încă o sută de ani!

Peste o sută de ani, va fi mărturie tocmai Catedrala Mântuirii Neamului. Acea Catedrală Națională, hulită și condamnată înainte de a se zămisli din nefecioria neamului românesc.

Va fi o urmă în veșnicia lui Dumnezeu. O mărturie și o mărturisire de credință. Un semn de mare dragoste. O dragoste ce a făcut pe bunicii noștri, pe părinții noștri, pe monahii din mănăstiri, să mânânce mai puțin cu o pâine pe săptămână, iar bănuțul economisit să-l dea Catedralei.

O Catedrală o ridică un neam, într-un veac, indiferent de cât de lung sau cât de scurt este veacul acelui neam. Un popor. Eu. Tu. Noi. Câte cărămizi are Catedrala Mântuirii Neamului? Răspuns: atâtea câtă dragoste are poporul lui Dumnezeu din România!