Prințesele lui Dumnezeu. Poveşti cu prințese adevărate

Sfânta Alexandra Împărăteasa – prietena Sfântului Gheorghe

A fost odată ca niciodată, un mare împărat ce stăpânea lumea, de la un capăt până la altul. De la  mare până la deşerturile cele călduroase ale Arabiei. Despre vitejia acestui rege se dusese vestea în întrega lume. Cine mai era ca Diocleţian, împăratul romanilor?

Cei care l-au cunoscut, spuneau că era un om bun la suflet. Însă trebuia să fie şi aspru pentru ca să poată conduce întreaga lume.

Pornise de jos. De la simplu soldat. Iar prin multă muncă a ajuns între generalii vremii sale. Război după război, luptă după luptă, viaţa lui Diocleţian era goală. Pentru că îi lipsea iubirea! Până a găsit-o pe Alexandra, o priinţesă adevărată. A fost ca în poveşti! Erau tineri şi se iubeau.

Însă istoria nu a avut milă de cei doi îndrăgostitţi. În scurt timp, generalul Diocleţian a fost numit împărat al întregului Imperiu Roman ce se întindea pe trei continente: Europa, Asia şi Africa.

Să stiţi, dragi copii, nu este uşor să fii împărat! Sa priveghezi la viaţa a atâtor milioane de oameni, este o mare responsabilitate. Iar Diocleţian a făcut-o cu destonicie. Pentru a avea pace în întregul Imperiu, tânărul împărat a încercat să unească pe oameni. Şi cum altfel decât gândindu-se ca toţi să se închine unui singur Dumnezeu. Dar din păcate, dumnezeul la care se gândise Diocleţian, era unul făcut de mâini omeneşti, nu Dumnezeul cel adevărat căruia ne închinăm noi creştinii.

În dorinţa lui de a gasi pacea, Diocleţian a început să prigonescă pe creştini. Pe cei ce se închinau Dumnezeului celui Adevărat şi Viu. A închis bisericile, a arestat pe preoţi, cu gândul că acestă religie să dispară. Dar a fost exact invers. Tinerii creştinii chiar dacă erau în funcţii renunţau la tot şi se declarau public că sunt urmaşi şi următori ai lui Hristos.

Aşa a făcut şi Sfântul Gheorghe, pe care îl ştim cu toţii. Acel Sfânt pe care îl vedem în icoană călărind un cal alb! Vă amintiţi de el, copii?

Era general în armata romană, deci un om foarte important. Când a fost să-şi mărturisească credinţa, a renunţat la tot. A ieşit în piaţă şi a strgat: „Eu cred în Hristos!” Lui Diocleţian nu i-a venit să creadă „Cel mai bun general al meu, să fie creştin?”

După ce l-au prins, a fost lovit cu suliţa, tras pe roată, îngropat în var, dar nicio tortură nu l-a făcut să renunţe la credinţa sa. Diocleţian voia să-l atragă la credinţa în zeii cei de piatră şi metal. Însă Gheorghe credea cu tărie în Dumnezeul cel Viu. Şi alţi demnitari, văzând tăria tânărului Gheorghe, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos.

În momentul pătimirii acestuia, Alexandra, iubita soţie a împăratului, a încercat să obţină iertarea lui Gheorghe. Îi era milă de tinereţea sa. A coborât în teminţă la dânsul, ştergându-i rănile. Între ei s-a legat o frumoasă prietenie, Gheorghe vorbindu-i despre dragostea lui Hristos ce Şi-a întins mâinile pe Cruce, pentru mântuirea întregului neam omenesc.

Încet, încet, în inima împărătesei îşi făcea loc credinţa creştină. Oamenii cei răi au spus împăratului despre prietenia curată dintre Gheorghe şi Alexandra Împărăteasa. Atunci ea cu mult curaj a mers în faţa soţului său şi a spus: „Şi eu sunt creştină!”

Cu toată dragostea ce era între ei, Diocleţian a poruncit ca şi Alexandra să fie închisă pentru credinţa sa. În întunericul temniţei i s-a arătat Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos care a întărit-o în dragostea şi nădejdea Sa.

A început să se roage pentru întreaga lume, chiar şi pentru soţul ei, Diocleţian. O dragoste aparte i-a cuprins inima, simţind cu bucurie harul Duhului Sfânt, care mângâie pe cei întristaţi. Aşa, împărăteasa romanilor, Alexandra a devenit o prinţesă adevărată, călcând în Împărăţia lui Dumnezeu din întunericul temniţei.