Şoaptele care sfinţesc lumea. Povestiri din Orient

Şoapte, Şoapte, Şoapte….

Da, vorbele copilăriei sunt şoapte şi sunt ascultate de către Dumnezeu, care a ales să ne mântuiască tocmai prin starea de Prunc. Aşa îl vedem în icoanele ce ne străjuiesc bisericile, Prunc în braţele Maicii Domnului. Dumnezeirea, ţinută pe braţe părinteşti. Cum să nu ai curajul să-ţi şopteşti necazul în faţa icoanei, când Însuşi Dumnezeu se simte bine şi uneori zâmbeşte din braţele drăgăstoase ale Fecioarei?

Da, orice şoaptă a copilăriei devine cea mai puternică rugăciune. Devine rugăciune, pentru că este dezinteresată. Pentru că noi, „oamenii mari”, de cele mai multe ori îngenunchem ca să cerem… diverse şi nenumărate pe care mintea nu le poate cuprinde. Însă pentru un copil, în sinceritatea şi simplitatea lui, şoapta devine rugăciune sfinţitoare.

***

Despre dramele creştinilor din Siria, Irak, Egipt scriu de câţiva ani. Momente în care nu îmi mai vine să deschid sursele de informare orientale sunt destule… La fel, am destule dimineţi în care mă gândesc: „Ce grozăvii mai descopăr astăzi?”. Şi totuşi, parcă „nervii mei orientali” s-au cam tocit. Am intrat în rutină… probabil că în aceeași rutină sunt uneori şi cititorii rubricii Persecuţia creştinilor. „A, doar o mănăstire vandalizată, nişte maici răpite… de cei doi episcopi încă nu ştie nimic, un preot a fost răstignit… 600.000 de refugiaţi riscă să moară de foame la graniţa Somaliei… banalităţi…”

Dar sunt și dimineţi în care încă mai curg lacrimi! Lacrimi, atunci când vezi că o copilă ca a ta, de acasă, este arsă pe jumătate şi, cu ultimele sale puteri, spune: „Iartă-i!”. Spune „Iartă-i!” către mama sa ori, poate, către Dumnezeu – o mijlocire pentru cei care i-au luat viaţa!

Al Jazeera.com, dar şi jurnaliştii Jacqueline Isaac şi Raymond Ibrahim au scris în plin mai 2016 despre ultimele cuvinte ale unei fetiţe creştine irakiene din Mosul. Nu este o „poveste orientală” care să aibă menirea să impresioneze… A fost povestită de mama fetei şi confirmată de către episcopul chaldeean Savahh Al Midejakk.

Pentru puţinii creştini din Mosul viaţa curgea liniștită, printre bombe şi mitraliere. Fără biserică, fără şcoli, fără cei dragi, dar acasă, o mamă şi o fiică nu au luat calea exilului. Pentru că nu au avut bani şi nici pe cineva care să le primească în alte părţi ale ţării încă neocupate de urgia neagră. Li s-au cerut bani ca să rămână în casa lor… „Voi pleca, doar să am timp să strâng lucrurile”, a spus văduva. „N-ai timp! Acum vei plăti pentru infidelitatea ta, aşa cum cere legea Al-Jathiyah!”. Soldații au început să toarne benzină peste tot în casă. Au dat foc. Mama a reuşit să iasă. Şi fiica de câţiva anişori, dar cu grave arsuri. Arsuri de gradul patru. A murit în braţele părinteşti, şoptind maicii sale „Iartă-i!”…

Şoaptele care sfinţesc lumea

Ce este iertarea noastră, în balanță cu şoapta fetiței irakiene, pe care nici măcar nu ştim cum o cheamă? Sau cum stăm cu iertarea, atunci când noi ne supărăm că ni s-a luat locul, scaunul sau pernuţa de la biserică ori coşul în supermarket?

Vă mai amintiţi de un alt copil sirian? De prin 2014. Tot un prunc de creştin din Siria, prins între dărâmăturile şcolii detonate de către rebelii jihadişti, a rostit pe patul spitalului: Am să-i spun totul lui Dumnezeu!”. Apoi, a murit. Tot o şoaptă…

Sunt șoapte care ar trebui să zguduie o lume întreagă, indiferent de confesiune. Din temelii! Numai că, atunci când vine vorba despre creştini ucişi, presa are, aproape întotdeauna, alte subiecte mai importante de abordat.

Şoapte, șoapte, şoapte…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s