Dacă tot mori, de ce nu trăiești?

După ore de muncă, multe, după nervi întinşi şi oameni nemulțumiți că viaţa nu le curge normal din pricina unei hârtii ce-o zboară vântul vieţii, păşeam spre casă cu gândurile în buzunarul de la piept.

La semafor, un bolid alb, spulberă un om. Ca pe o furnică. Ca pe o frunză. Ca pe un șervețel mototolit de un flămând ce mănâncă pui cu mâna.

Am adormit cu gândul la șervețelul vieţii mele….

Dacă erau eu în locul celui luat pe sus?

Fiecare-și trăiește viața cum vrea, cum vede la alții, cum aude împrejurul lui. Cu rele, cu bune, cu mai puţin bune…

Totuși vine o perioadă când mai toți începem să ne gândim la moarte. Bătrânețea predispune omul la astfel de gânduri și-i inspira teama aceea a unei lumi necunoscute în care va păși. Totuși, gândul la moarte poate apărea și în tinerețe, în special când ești bolnav trupește și când suferi sufletește foarte mult.

Ne-am aranjat toți viețile, ne-am angajat, cuplat, măritat, am divorțat, demisionat, am plecat, am rezolvat problemele așa cum am învățat că trebuie să se rezolve problemele.

Nimic nu estre cu trebuie. Am fost neliniștiti, acum, liniștiți, ne încadrăm în ceva.

Vrem să părem a fi speciali, dar de fapt suntem banali. Unii dorim să trecem neobservați, să nu atragem atenția.

Nimic nu e nou. Dar asta nu ne-a împiedicat uneori, pe unii, să dezorganizăm totul, să ne dezicem, să refuzăm, să uităm regulile inserate de-a lungul anilor și prăfuite între timp, să sprintăm, să spargem ce nu ne convine, să ne luăm la revedere când ceilalți rămân și ne urăsc fiindcă ei au rămas și noi am plecat.

Nimic nu e nou, dar asta nu ne-a împiedicat pe unii, uneori, să ne îmbătăm cu apă rece și să credem că suntem deosebiți, unici, de neînlocuit, nemaipomeniți, niște tabloide ambulante, că ceilalți n-ar putea trăi fără umbra noastră spectaculoasă pe pământ.

Ne deschidem conturi la bancă, strângem fonduri pentru zile negre, ne luăm măsuri de precauție pentru mâine, facem legături, promisiuni, ca să nu ni se mai pară că ne fuge pământul de sub picioare.

Nimic nou. Noi nu suntem noi. Dar asta nu ne împiedică pe unii dintre noi să trăim ca și cum mâine ar fi apocalipsa, cu o sete nesfârșită, fără regrete, cu bucuria că ne-am asumat riscurile pe care alții nu și le-au asumat niciodată și au rămas privind de pe margine, cu admirație și critică. Ne-am jucat obraznic cu viața și am invocat moartea cu aceeași ușurință.

Uităm de viaţă şi de Viaţă! Nu scriu pentru credincioşi şi bisericoşi, ci pentru cei cărora viaţa le este străină, deşi îşi numără serile petrecute în faţa televizorului…

Totuşi, dacă tot murim, trupeşte, de ce nu ne trăim viaţa aşa cum trebuie?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s