La Iaşi au poposit prima dată moaştele Sfântului Ioan de la Suceava

Miresme de mahala. Nu poţi scoate din inimă Iaşii şi parfumul de capitală istorică a Moldovei. Sunt locuri în care poţi pipăi vârstele istoriei.

Rufe puse la uscat pe ziduri ce pot fi expuse în orice muzeu al lumii europene. Manele şi cultură. Urbanizare şi ruralizare. În mahalaua Tătăraşilor, în plin secol XXI, te poţi întâlni la colţ, cu urmaşi ai starostelui Barbu Lăutaru. Un pic mai moderni, poate…

Dacă ţi se pare că aici nu s-a schimbat nimic de două secole, simţi bine. Pentru că starea îţi este confirmată de un loc ce l-au prins şi bunicii bunicilor noştri. Pe dealul Tătăraşilor două turle străpung cerul. Şi istoria. Biserica Nicoriţă. Un loc ce aduce aminte că moaştele Sfântului Ioan de la Suceava, au trecut şi au rămas o vreme la Iaşi.

O mărturie ce poate fi pipăită

Hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, alături de cel al Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, constituie unul din cele mai importante praznice ale românilor din ţinutul Moldovei. Poporul îl cinsteşte pe Sfântul Ioan ca pe un prieten. Mai ales în vreme de încercare şi necaz. Mii de credincioşi, în frumosul port naţional bucovinean, aduc spice de grâu, flori de câmp, crengi de tei şi de brad la ziua prietenului Sfânt. Ai spune ce este aşa dintotdeauna, în Bucovina Sfântul fiind acasă. Însă istoria ne confirmă faptul că moaştele binefăcătoare au fost aduse aici la început de secol XV. De la Cetatea Alba, după 70 de ani de petrecere la mal de Pont Euxin, moaştele Sfântului au luat calea Moldovei.

Vestea minunilor care se săvârșeau la moaștele Sfântului Ioan a ajuns până în Moldova, unde domnea voievodul Alexandru cel Bun. Acesta, sfătuindu-se cu mitropolitul Iosif, a dorit să aducă sfintele moaște în capitala ţării. Astfel, în anul 1402, la numai doi ani de la instalarea pe scaunul Moldovei, Alexandru cel Bun reușește să aducă moaștele Sfântului Ioan. De la sud la nord, procesiunea cu sfintele moaşte a trecut şi prin târgul Iaşilor. Dovada ne-o dă eruditul monah Grigorie Țamblac. Grec de neam, acesta a rostit o cuvântare despre viaţa şi pătimirile Sfântului Ioan, cuvântare care, tipărită în slavonă, este considerată până astăzi drept prima operă originală cunoscută în Moldova. La capăt de codru, pe dealul Tătăraşilor, moaştele Sfântului Ioan au fost întâmpinate de către poporul Moldovei. Nu poţi să nu te întrebi de ce la Iaşi, când capitala era la Suceava? De ce Alexandru cel Bun şi vlădica Iosif au ieşit cu clerul şi poporul în întâmpinarea Sfântului într-un târg obscur, la acea vreme?

Răspunsul îl putem doar deduce. Iaşul începuse deci, încă din anul 1402, să crească. Aşezarea strategică făcea simţit aerul viitoarei capitale. În „Poiana Vlădicii”, care ne sugerează amintirea mitropolitului Iosif Muşat, a fost ctitorită o bisericuţă de lemn închinată Sfântului ocrotitor al Moldovei.

Ctitoria hatmanului Nicoară Baltag

Capitala Moldovei este astăzi o aşezare aflată în continuă mişcare şi evoluţie. Astfel, poate mai mult decât oriunde, la Iaşi se pot observa vârsta şi etapele oraşului. Pe drumul comercial ce venea din Polonia către Cetatea Albă, istoria a presărat perle. Perle duhovniceşti. De strajă, la intrarea în Iaşi stă încă din secolul al XVII-lea o biserică de piatră. Până şi copiii din mahala îi ştiu numele – Nicoriţă. Deşi fragmentată, istoria are continuitate pe dealul Tătărașilor. Biserica de lemn ridicată imediat după anul 1402 era în calea invadatorilor – „musafiri” obişnuiţi în viaţa capitalei Moldovei. Incendiile şi jefuirile tătarilor probabil au mistuit-o.

Iaşii se înnoiau. În timpul domnitorului martir Miron Barnovschi, ianuarie 1626 – iulie 1629 şi aprilie – iulie 1633, Iaşul a devenit capitală în sensul deplin al cuvântului. Au început a fi ctitorite  bisericile Adormirea Maicii Domnului– care astăzi poartă numele domnitorului, Mănăstirea Bârnova şi biserica Sfântului Ioan Botezătorul.

Istoria mai adaugă o biserică începută tot în anul 1626 – în „Poiana Vlădicii”. Pe locul bisericuţei de lemn, hatmanul Nicoară Baltag și soția sa, Teodosia, au ctitorit o biserică de zid închinată Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.

Aşa cum arată documentele, biserica a fost finalizată în scurt timp, devenind un reper pentru capitala Moldovei. Ne-o demonstrează informaţia conform căreia patriarhul Antiohiei, Macarie Zaim şi arhidiaconul Paul de Alep au călcat pragul bisericii hatmanului Nicoriţă, în anul 1656.

Adevărul din umbra legendei

Zidirea bisericii Sfântului Ioan cel Nou din Capitala Moldovei nu a fost scutită de legendă şi de aura de poveste. Probabil pentru că a fost construită foarte repede de către hatmanul Nicoară a făcut ca oamenii timpului să vorbească despre aceasta în legătură cu sora sa mai din centru – biserica Barnovschi.

Istoricul N. A. Bogdan a notat o informaţie „din bătrâni”. Tradiţia spune că domnitorul Miron Barnovschi l-ar fi însărcinat pe hatmanul Nicoară să supravegheze ridicarea ctitoriei sale închinate Adormirii Maicii Domnului, numită astăzi Barnovschi. Voievodul a fost însă informat că hatmanul „căuta să facă mari economii în construirea bisericii lui Vodă, pentru ca să-i rămâie şi lui cu ce să zidească o biserică mai mică. Aflând Miron-vodă de chiverniseala hatmanului său, a poruncit slujbaşilor săi să-l zidească pe hatman de viu, chiar în păreţii bisericii sale”.

Dincolo de tragedia poveştii, adevărul se poate pipăi – biserica Nicoriţă fiind la fel de mare ca şi Barnovschi, ba chiar un pic mai înaltă! Din aceeaşi sumă de bani nu se puteau construi două biserici impunătoare. Mai mult, istoria l-a reţinut pe domnitorul Miron Barnovschi drept primul domnitor martir, cu mult timp înaintea Sfântului Constantin Brâncoveanu. Un om considerat de către popor „drept şi sfânt” nu putea să își ucidă propriul cumnat pentru faptul că ridicase o biserică!

Biserica Nicoriţă – o zidire care sfidează timpul

Dincolo de legendă, două turnuri albe străjuiesc dealul Tătăraşilor. O privire ce încântă. De departe, pentru că de aproape, ctitoria hatmanului Nicoriţă suferă în tăcere. De la brâul acoperişului în jos se pot vedea urmele istoriei.

Aspră istorie. Parcă Biserica este atârnată de Cer. Doar aşa încă stă în picioare. Poate fi jos în orice clipă.

Te apucă jalea…O jale de mahala…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s