Sete şi foame de Rusalii – Epicleza vieţii noastre

Am crescut în poala Bisericii, în locul unde puteam crește eu cel mai bine. Că m-am pierdut pe cale, este o altă poveste…

Stăteam şi rememoram cele mai frumoase clipe ale vieţii mele. Vă mărturisesc, au fost cele de Liturghie. În catedrale ori în bisericuţe de o şchioapă, pentru că Liturghia nu stă în ziduri, ci în candela sufletului comunităţii euharistice. Nu am o statistică, dar cred că am mii de Liturghii în care am fost acel „peste noi şi peste aceste daruri”, am fost „carne de epicleză”.  De mii de ori, Duhul Sfânt s-a pogorât peste mine. Şi tot de mii de ori, eu am risipit acest Duh…

Oare de ce nu putem păstra în noi Duhul Epiclezei? Să-L zăvorâm, acolo, în locul nostru frumos şi să-L eliberăm picătură cu picătură, în fiecare zâmbet şi faptă bună?

Epicleza este un cuvânt care trebuie ştiut de către fiecare creştin care respiră în Biserică. Pentru că Epicleza este centrul vieţii noastre. Al Lumii. Al Cosmosului. Avem nevoie de Rusalii. De pogorârea Duhului Sfânt, pentru că trăim o epicleză continuă!

Cea mai veche epicleză euharistică

„Miluieşte-ne pe noi Doamne atotputernice. Miluieşte-ne pe noi Dumnezeule, Mântuitorul nostru. Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule după mare mila Ta şi trimite peste noi şi peste darurile acestea puse înainte, Duhul Tău cel Preasfânt.

Apoi, plecându-şi grumazul zice: Pe stăpânitorul şi de viaţă făcătorul, pe cel împreună-şezător pe tron cu Tine, Dumnezeule şi Părinte, şi cu Unul Născut al Tău Fiu, pe cel împreună împărăţitor, pe cel de o fiinţă şi împreună veşnic, pe cel ce a grăit în lege şi proroci şi în Testamentul Tău cel Nou, pe cel ce s-a coborât în chip de porumbel peste Domnul nostru Iisus Hristos în râul Iordan şi a rămas peste El, pe cel ce s-a coborât peste sfinţii Tăi apostoli în chip de limbi de foc, în foişorul Sionului sfânt şi mărit, în ziua sfintei cincizecimi.

Şi ridicându-se zice întru sine: Pe acest Duh Preasfânt al Tău trimite-l jos, Stăpâne, peste noi şi peste aceste sfinte daruri ce sunt puse înainte.

Ecfonis: Pentru ca venind din sfânta, buna şi mărita Lui fiinţă de faţă să sfinţească şi să facă pâinea aceasta trupul sfânt al lui Hristos.

Poporul:  Amin.

Preotul zice tare: Şi paharul acesta sângele scump al lui Hristos.

Poporul:  Amin.

Pentru ca să fie tuturor, celor ce se vor împărtăşi din ele, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, spre sfinţirea sufletelor şi a trupurilor, spre rodirea de fapte bune, spre întărirea sfintei, celei de a toată lumea şi apostolicei Biserici” .

Centrul şi miezul Liturghiei

Tocmai aţi citit mai sus, cel mai vechi text de epicleză euharistică.De prin secolul la IV-lea. Dar ce o fi epicleza aceasta?

Aşa, ca la şcoală – Cel mai înălţător moment al Liturghiei, poartă numele de epicleză euharistică. Din punct de vedere etimologic, epicleza (de la verbul grecesc epicaleo) desemnează invocarea, rugăciunea chemării Duhului Sfânt.

Credinţa Bisericii este că pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos şi că în ele este prezent Însuşi Domnul. Pâinea şi vinul încetează a mai fi simple elemente naturale, fără a-şi pierde însă proprietăţile lor fizice – o prefacere întru totul reală şi substanţială.

Mărturiile prefacerii sau ale epiclezei le găsim încă din actul Mântuitorului, de la Cina cea de Taină în care, înainte de a împărţi ucenicilor, „a mulţumit”, „a binecuvântat” şi apoi „a frânt”. La vremea cinei, El „a luat pâinea şi a binecuvântat-o şi le-a dat lor […] atunci s-au deschis ochii lor şi au cunoscut că este El.” (Luca, 24,30)

Prin ea, Hristos este Cel ce aduce şi Cel ce se aduce, sub forma pâinii şi a vinului. El este Cel ce jertfeşte şi Cel ce se jertfeşte pentru noi toţi. În decursul dumnezeieştii Liturghii, asistăm la o necontenită deşertare de Sine a lui Hristos, care vine şi se face prezent între şi întru noi.

Om simplu – Om liturgic

Între jertfa istorică, văzută şi sângeroasă de pe Golgota şi jertfa cea de taină şi nesângeroasă din Liturghie, nu este o deosebire esenţială. Unul şi Acelaşi Hristos se jertfeşte în amândouă, în una în chip văzut, iar în alta în chip nevăzut. Însă, amândouă reprezintă jertfa continuă a lui Hristos.

La Cincizecime, prin pogorârea Duhului Sfânt, a luat fiinţă în mod văzut, ceea ce Sângele vărsat pe Cruce a făcut să crească Biserica – torţă a Duhului Sfânt în lume.

În cadrul Jertfei Euharistice se simte şi se trăieşte lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, care face prezent şi cunoscut pe Hristos. Duhul, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, este purtătorul iubirii mântuitoare a lui Hristos, care preface pe omul simplu în om euharistic, om ca fiinţă liturgică.

De aceea, Biserica numeşte pe Duhul „dumnezeiescul Scriitor, care întipăreşte în om dorul după Creatorul Lui” . Duhul Sfânt, Persoana invocată prin epicleză, se face, prin Liturghie, prezent în om, orientându-l pe acesta spre Hristos: „Duhul Tău cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii” (Ps. 142, 10).

 Epicleza în viaţa practică a Bisericii

Epicleza este partea esenţială şi centrul de greutate al Liturghiei şi către ea tinde toată acţiunea liturgică, pentru că ne aşează în starea de Cincizecime permanentă.

Pogorârea Duhului este împlinirea lucrării mântuitoare a lui Hristos. „Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt” (Sfântul Serafim de Sarov). Praznicul Cincizecimii devine, prin epicleza euharistică, o prezenţă continuă a Duhului în lume.

Duhul Sfânt face din Liturghie o Cincizecime permanentă, fiind sfinţitorul fiecărei clipe din viaţa noastră, izvorul vieţii noastre cu Dumnezeu.

Cum ne dăm seama că Epicleza este şi treaba noastră, a credincioşilor şi nu doar treaba „popii”?

Până astăzi, în unele biserici, epicleza se rosteşte metafones, adică tare, să audă şi credincioşii, cu participarea efectivă a poporului. Preotul rosteşte invocarea, iar poporul participă, atât prin cuvinte şi gesturi dar, mai ales prin „Amin”-ul final, despre care vorbea în secolul I şi Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful.

Epicleza este chemarea Duhului Sfânt. Nu neapărat şi venirea Sa

Uităm ceva esențial şi ne culcăm pe o ureche. Părinţilor, fraţilor şi surorilor, epicleza este doar chemarea, dar nu neapărat şi venirea Duhului Sfânt. Nu are nicio obligaţie Dumnezeu să vină Duminică de Duminică, să ne sfinţească.

Totul ţine de NOI. Când simțim şi vedem că preotul cade în genunchi, să-l însoțim cu rugăciunea noastră. Din inimă. Din tot ce mai avem noi bun în noi!

“Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!”Atât. Este de ajuns…

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s