Fiecare dintre noi, în momente de răscruce, atunci când greutățile au trecut dincolo de pragul sufletului nostru, am căutat mângâierea. Între vorba blândă a mamei sau a bunicii și epitrahilul duhovnicului, de multe ori ne-am ostoit necazul în fața icoanei Maicii Domnului. De ce, oare, ne regăsim mai bine în fața icoanei Maicii Domnului, decât în fața altor icoane din biserică sau din casele noastre? De ce, oare, cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt reprezentări ale Maicii Domnului?

Acestea sunt câteva dintre întrebările esențiale legate de evlavia noastră la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, într-o lume care caută senzaționalul, dincolo de duhovnicesc.

Biserica plămădită în „foișorul cel de sus” din Ierusalim a avut în centrul său pe Maica Domnului. Cei unsprezece apostoli, puținii ucenici și cele câteva femei s-au strâns în jurul celei mai importante persoane, ființa din care Însuși Dumnezeu a devenit om, asemenea nouă. Cartea Faptele Apostolilor, cea care ne dezvăluie modul în care își desfășura viața tânăra comunitate creștină, ne demonstrează că Maica Domnului era prezentă la frângerea pâinii, dar și la rugăciunea comună.

Deși Sfânta Scriptură nu deține foarte multe informații despre activitatea Fecioarei Maria după Înălțarea la cer a Mântuitorului Iisus Hristos, cu siguranță ea a fost cinstită și respectată de către întreaga comunitate creștină. Dumnezeiasca Maică a devenit maică și mângâietoare a sufletelor greu încercate. Istoria ne demonstrează că, după dumnezeiasca Euharistie – modul în care Hristos a fost făcut prezent în mijlocul comunității, creștinii au avut pe buzele și în inimile lor numele Maicii Domnului.

Cum ne dăm seama că a fost așa? Dincolo de scrierile creștine din primele patru secole, care vorbesc despre importanța Maicii Domnului, primele picturi creștine cunoscute o reprezintă pe Fecioara Maria.

Istoriografia a scos la vedere cea mai veche dovadă scrisă că poporul creştin se ruga Maicii Domnului. Este un text sirian, descoperit în Egiptul de Nord, datând din secolul al III-lea:

„Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Marie, rugăciunile noastre nu le trece cu vederea, pe cei din necazuri izbăvește-ne, una curată și binecuvântată”. Dacă analizăm cu atenţie textul, el se aseamănă cu troparul folosit la litia din cadrul vecerniei, oficiată sâmbătă seara în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe.

Și mai seamănă cu ceva –  teologia simplă și sfințitoare a colindelor românești. Fară a citi studii mariologice și nici pe Sfântul Ioan Damaschin, țăranul român a cântat despre Maica Domnului o învățătură total și corect ortodoxă:

Tu ești lumina cea Sfântă Precistă blagoslovită

Că ai născut pe Fiul Sfânt,

Oamenilor pe pământ.

Tu ești cinste îngerească

Și slava apostolească

Biruința sihăstrească,

Nădejde călugărească

La toți sfinții ești cunună,

Cu cocon fiu împreună.

Toți se satură cu tine,

De Dumnezeiască pâine.

Tu ești izvor de viață,

Adăpi bine cu dulceață,

Și esti Maic’adevărată;

Ca-i născut fiu făr’de tată.

Mai întâi și mai cinstită,

Decât soarele mai sfântă.

Tot de David proorocită.

De ‘nțeleplul Solomon,

Și de Sfântul Ghedeon.

Tu ești ieslea sălășluită.

Și cartea pecetluită,

Care ne scrie cu drepții,

Unde doresc înțelepții.

Și de-acum până ‘n vecie,

Mila Domnului, să fie!

Parcă ascultăm stihurile unui acatist închinat Născătoarei de Dumnezeu. Găsim concentrate toate notele esențiale ale mariologiei ortodoxe.

Maica Domnului este tot ce poate fi mai bun, mai duios și mai plin de iubire în credința noastră. Colindul ce o pomenește pe Maica Domnului, și sunt puține cele nu cuprind vreun element mariologic, se transformă în rugăciune. De Nașterea Domnului ne rugăm prin colind. Și colindul rodește bucurie!