564. 564  de ani se împlinesc de la consumarea unuia dintre evenimentele cruciale din istoria Europei și a Creștinismului. Evenimentul ce a schimbat istoria lumii. În anul 1453, la sfârșit de primăvară, oștirile comandate de sultanul Mehmed al II-lea cucereau, printr-o ofensivă decisivă, Constantinopolul, după un asediu care a durat aproape două luni.

29 mai 1453 a fost ziua în care Constantinopolul a căzut în mâna otomanilor conduşi de tânărul sultan Mehmed al II-lea. A însemnat sfârşitul Imperiului Bizantin şi moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea Dragases. O dramă ce istoria nu o va putea repara niciodată.

Constantinopolul, slava ortodoxiei, patria credinței, leagănul Liturghiei, al științelor și al culturii întregii Europe, a devenit cuvânt de tristețe.

A doua zi după 29 mai 1453, s-a transformat într-un prezent veşnic – în ziua a opta. Clopotele Constantinopolului şi-au înghiţit limba. Poate pe vecie. A rămas amintirea. Chiar și în inimile credincioșilor simpli.

Cum se explică că în colindele născute la gura sobei, din inima curată a țăranului român, numele Marelui Oraș, s-a păstrat ca o icoană a sfințeniei, la ea acasă?

Cum putem justifica că Badea Vasile a cântat în colindul său despre Țarigradul – cetatea lui Dumnezeu. Deși nu citise nici pe Iorga și nici pe Elian, în conștiința credinciosului român a rămas o dulce amintire – orașul cu 365 de biserici și cu 365 de Liturghii săvârșite în același timp.

La poartă la Țarigrad,

Ziurel de ziuă

Șade-un fecior de împărat,

Ziurel de ziuă.

 

Cu păruțu’ retezat,

Ziurel de ziuă

În cârjuță rezemat,

Ziurel de ziuă.

 

Unde s-a născut Hristos,

Ziurel de ziuă

Mesia, chip luminos,

Ziurel de ziuă

 

Sus în deal la Galileu,

Ziurel de ziuă

La casa lui Dumnezeu,

Ziurel de ziuă

 

La fereastră cruce-n masă,

Ziurel de ziuă

Rămâi gazdă sănatoasă,

Ziurel de ziuă.

Țarigradul din colinde, nu este altceva decât numele slavon și, mai târziu, vechi românesc, al Constantinopolului – ȚARI – împărat, și GRADU – oraș.

A fost preluat în colinde drept icoană a patriei Ortodoxiei. A idealului creștin. Cântând drama Constantinopolului, colindătorul vorbește de fapt despre Înviere. Așa cum Marele Oraș a supraviețuit sub alt nume, în același mod, din cenușă țăranul român și-a văzut renăscută speranța. De mai bine!

La poartă la Țarigrad, în anul 1453, clopotele Constantinopolului şi-au înghiţit limba. Poate pe vecie. Dar au început altele să cânte Domnului. Mai la nord. În Moldova şi Ţara Românească. O liturghie ce se împlineşte de dorul Liturghiei din Marea Biserică, catedrala Sfintei Înţelepciuni.

A doua zi după 29 mai 1453 este veşnicia fiorului din faţa oricărei icoane şi candele aprinse. Ortodoxia este în epoca celei de a doua zi. O zi veşnică! Iară noi o trăim prin colind!