Spălând vasele, în această seară, mi-am dat seamă că m-am născut norocos. Sunt un norocos, pentru că, recunosc, sunt creația a mai multor femei…ce mi-au modelat viața, modul de a fi, modul de a gândi. M-au făcut EU. Sunt creația a mai multor suflete ce s-au aplecat asupra mea cu iubire. Cu dărnicia acceptării sau cu dreptarul bunei socoteli, când a fost și încă mai este nevoie. Cred că lumea, cu tot ce se cuprinde în ea, fără a vorbi despre lumea cerească, este produsul duioșeniei, căldurii, înțelegerii, încăpățânării de multe ori și a dragostei de care doar o femeie este în stare. Nu că noi, bărbații, nu am ști să iubim…

Baba Maria. De ea îmi aduc aminte când vreau să-mi explic cum și cât poate iubi o femeie. Era sora bunicii mele. O băbuță de doi coți, încovoiată, ce își trăia ultimul sfert de ață a vieții, într-un bordei din satele Moldovei de sub munții cei mari. Încă trăia bădia Ion, trăia cântând la fluier și citind. Era o raritate ca într-un sat, marcat de fuga după muncă și fân, să vezi un bătrân, pe bancă, sub cireș, citind.

Atâta demnitate și verticalitate avea, încât bădia Ion niciodată nu călca bătătura rudelor ori a vecinilor. Chiar dacă nu avea cu ce să împace dușmanul pântec. Erau săraci, atât de săraci, încât de multe ori se culcau nemâncați. Ea, baba Maria, venea la bunica, care o miluia cu bunătăți. Când lumea de la masă nu era atentă, zdup, o felie de cozonac dispărea sub capot, ori în sân. Pentru dragostea vieții ei.

Nimeni nu îi spunea nimic. Doar bunica, o certa din când în când…Ea, lăsa capul în jos, i se prelingea o lacrimă, de îl iubesc, ce o purta prin toată viața lor împărțită frățește între bine și rău…

Sper că nu aveţi impresia că, în lumea asta strâmbă, n-a mai rămas loc pentru iubire. Nu, nu l-am întrebat niciodată cu subiect şi predicat, pe bădia Ion, dacă și el o iubea la fel de mult, pentru că era un om dintr-o bucată, pe care nu cred că l-am auzit vreodată rostind asemenea cuvinte. Dar aş putea să depun mărturie şi în faţa lui Dumnezeu, că ea a fost femeia vieţii lui. Și el, centrul vieții ei, dumnezeul ei de dincolo de icoană și Biserică.

Pentru că, așa cum iubește o femeie, așa cum simte o femeie, nimeni, nu poate iubi…

Avea baba Maria, o iubire, așa, ca a mironosițelor, curajoase, ce au înfruntat moartea și s-au întâlnit cu Viața. Poate, acesta este destinul fiecărei femei creștine – de a găsi și în moarte Viață!

Există femei de zece! De nota zece. Este acea femeie care a îndurat suferințe, a vărsat lacrimi. Amare sau dulci. Și nu s-a plâns. A înghițit amarul durerii și s-a mângâiat cu lumina din candelă. Din candela iubirii lui Dumnezeu. A luptat și luptă cu fantomele trecutului, însă trăiește aici și acum. Femeia care nu se încurcă cu jumătățile de măsură, care a știut a îndura singurătatea și a iubi fără a mai fi iubită, este femeia de zece…

Este Femeia cu majusculă. De multe ori folosim în graiul comun, expresia – omul lui Dumnezeu. Sincer, cunosc mai multe femei ale lui Dumnezeu, decât bărbați lipiți cu toată viața de harul Liturghiei. Femeia credincioasă, este credincioasă bărbatului de lângă umărul ei în aceiași măsură în care îi este și lui Dumnezeu.

Femeia de zece, femeia lui Dumnezeu, se simte de la o poștă. Poate impresiona prin feminitate, prin eleganță, prin zâmbet, prin smerenie, prin bunătate, prin siguranța ce ți-o dă când te împinge de la spate. Însă peste tot și peste toate, te copleșește prin două lucruri: cum te poate iubi și cum se poate ruga. Pentru tine. Pentru familie. Pentru lume. Pentru mine.

Cu toții ne dorim femei de zece. Ele sunt printre noi. Sunt darul lui Dumnezeu. Pentru noi, pentru Biserică. Pentru lume. Pentru că fiecare femeie, poartă în sine un mic univers și poate înfluența mersul întregului univers. Un părinte, mereu mă povățuia: niciodată să nu te pui între rugăciunea unei femei și Dumnezeu – vei ieși șifonat…

Cu toții, avem în jurul nostru femei de zece. Important este să fim pregătiți și să învățăm să ne descălțăm în pragul inimii lor. Numai așa le vom putea descoperi și cunoaște. Iar dacă ne dorim o femeie de zece în viață, să învățăm să fim, de douăzeci în fața vieții!

La puţin timp după mutarea babei Maria în lumea liniștei, bădia Ion mi-a povestit cum fusese ea, cea mai frumoasă femeie din sat, mi-a arătat şi nişte poze care să-mi demonstreze acest fapt, a povestit de fiecare felie de cozonac și ou roșu ascuns în pestelcă și împărțit cu el, iar când a închis albumul foto, a spus un lucru pe care n-am crezut că aş fi putut sa-l aud de pe buzele lui: „Cam asta a fost viaţa!“.

O viață cu o femeie de zece. De nota zece…