o viaţă într-o sută de ani

În tumultul societăţii actuale, când omul se confruntă din ce în ce mai des cu stresul, cu bolile, cu singurătatea şi cu grija zilei de mâine, o vârstă trecută de 80 de ani pare un vis de nerealizat pentru mulţi dintre noi. Statisticile ştiinţifice spun acelaşi lucru: în România secolului XXI, speranţa medie de viaţă este de 73,98 de ani (70,5 ani în cazul bărbaţilor şi 77,6 ani în cel al femeilor). Totuşi, există şi excepţii. Avem printre noi bunici şi străbunici care au depăşit un secol. Reţeta? Genetica, stilul de viaţă, cumpătarea, activitatea fizică, interacţiunile sociale cu prieteni şi membri ai familiei, aceştia sunt doar câţiva factori care contribuie la atingerea unui veac. Însă, cea mai importantă este binecuvântarea lui Dumnezeu – căci întâlnim oameni care au trecut prin multe necazuri şi încercări, care au dus o viaţă cu lipsuri şi, totuşi, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu bătrâneţi liniştite şi îndelungate.

O sută de ani şi două luni: două războaie mondiale, foamete, deportare, pogrom evreiesc, moarte a unor membri ai familiei şi singurătatea unui om. Aurelian Albert, mai pe scurt moş Aurel. Plecat la Domnul de câțiva ani, ramas veșnic în inima mea…

Nu a fost o personalitate, nici un mare învăţat. Avea, însă, o simplitate care te copleşea, la care se adăuga simţul umorului. În viaţă a făcut de toate. A fost cofetar, cizmar, sportiv, familist, militar, însă, mai presus de toate, a fost şi nu a încetat să fie vreodată OM cu frica de Dumnezeu şi cu dragoste de biserica lângă care a locuit mai bine de un secol.

Copilărie şi tinereţe sub semnul încercării

Deşi pare incredibil, moşul Aurel a locuit, până mai ieri, în aceeaşi casă în care s-a născut. Pe strada Moara de Vânt, în apropierea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“. Tot până mai ieri, el era cel mai înaintat în vârstă dintre locuitorii cartierului de pe dealul Tătăraşilor. Cunoştea împrejurimile ca-n palmă, încă de pe vremea în care în zonă nu existau mai mult de cinci case. Era unul dintre puţinii oameni din Iaşi care mai puteau să dea mărturie despre existenţa istoricelor mori de vânt de pe colina nord-estică a oraşului nostru.  Când s-a născut, una dintre mori era deja în paragină, dar ştie că tatăl său, în tinereţe, măcina acolo porumbul. Amintirile copilăriei sale sunt adevărate lecţii de istorie pentru noi, trăitori într-un oraş cu totul modificat: „Aici m-am născut şi aici am crescut, în casa bunicilor şi a părinţilor mei. Nu prea erau case în zonă, ci doar vreo cinci, până la vale, la Sfântul Dumitru. Eram noi şi biserica, vecina mea dintotdeauna. Nu erau maşini, ca acum, drumul era totul al nostru şi al săniilor noastre. Ne puneam de sus, de la nisipărie şi nu ne opream până la Sfântul Dumitru. Odată, am plecat cu săniile până în centru, să vedem şi noi becurile electrice, căci la noi, pe dealul Moara de Vânt, nu era electricitate. Doar pe Cuza Vodă erau lampioane cu becuri. Am crezut atunci că văd o minune, să lumineze totul aşa, fără gaz şi fără fum!“.

După o copilărie sub semnul războiului, al sărăciei şi al încercărilor, de tânăr a cunoscut ce este munca. Mai întâi a avut cai şi căruţă şi a cărat nisip la şantierele din oraş. Apoi, a lăsat munca brută şi a intrat la o cofetărie elveţiană, de pe Cuza Vodă. Acolo, printre dulciuri, şi-a cunoscut şi dulceaţa vieţii – povestea moşul Aurel, gândindu-se la soţia sa, cu care a avut 50 de ani de căsnicie. Se mândrea că era meşter în bucătărie şi că, în vremurile mai liniştite, le făcea copiilor bunătăţi. Buşeuri, pateuri, prăjituri… „La mine era totdeauna sărbătoare în casă. Eram amândoi cofetari, aveam de toate, copiii nu au dus lipsă de nimic, dădeam şi la alţii. Asta era pentru mine frumuseţea sărbătorilor, să dau şi celorlalţi din multul sau din puţinul nostru“.

Însă, imediat după zâmbet, se întrista, când vorbea despre vremea foametei: „A fost şi greu. Am fugit de foamete la Balş, în Banat. Am trăit un Crăciun acolo şi o primăvară. Aveam fata de câţiva ani. Munceam la un boier, pe mâncare şi atât, dar, de multe ori, nici asta nu ajungea. Mai găseam câte oleacă de tărâţe şi făceam mămăliguţă. Şi fata, când a văzut mămăliguţa, dădea cu degetul şi spunea: Tată, dar asta e mămăliguţă de ţărână! Era neagră… Dar, mulţumim lui Dumnezeu, ne-a fost din nou bine“.

Experienţa războiului

Pentru noi, cei de astăzi, relatările despre experienţa războiului ne par desprinse dintr-o altă lume. Însă, pe chipul celor ce au călcat frontul a rămas pentru totdeauna o umbră. Nu era dată să-l vizitezi pe moş Aurel, să nu povestească ceva despre experienţa celui de-al Doilea Război Mondial: „După ce am terminat stagiul militar, a venit războiul. Am stat 20 de zile acasă, apoi ne-au concentrat şi tot militar am fost. Mergeam spre ruşi, dar când am trecut Prutul, a venit un proiectil şi ne-a răsturnat barca. Locotenentul Creţulescu a fost luat de ape – l-au pescuit mort, mai târziu… -, iar eu am fost rănit la picior. Am fost trimis la spital şi apoi am mers de colo-colo“.

Chiar dacă nu a depăşit frontul de la Nistru, o întâmplare din viaţa fratelui său îl marcase. O povestea cu înfrigurare, ca pe o adevărată lecţie de viaţă, insistând pe corectitudinea pe care trebuie să o avem în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor: „Mergeau în grupuri de câte trei, pe câmpul de luptă. Ăla din stânga fratelui meu, cum vedea un mort, se ducea şi îi lua tot. Îi deschidea gura, verifica dacă are dinţi din aur şi îi scotea. Îi lua şi ceas şi tot ce mai avea. Frate-meu i-a spus că nu e bine, dar nu l-a ascultat. După câteva zile, a venit o schijă de obuz şi i-a luat capul. Adunase un sfert de raniţă de danturi de aur şi ceasuri, dar asta nu l-a ajutat cu nimic. Nimic nu poţi face fără Dumnezeu, nici să te duci până în grădină. Trebuie credinţă şi trebuie să fii corect. Aşa m-a ajutat Dumnezeu!“.

Moşul Aurel şi Dumnezeu

El era om simplu, nu avea păreri teologice sau filosofice despre Dumnezeu. Avea, însă, conştiinţa credinţei şi a Bisericii, a candelei mereu aprinse.

Biserica de lângă casă este aceeaşi în care a fost botezat, în care s-a cununat şi a prohodit pe cei dragi. Era legat de biserică, la fel cum era legat de Dumnezeu. În fiecare lună, din pensia lui aducea la biserică 30 de lei. Când i s-a mărit pensia, a venit la părintele şi a dat cu zece lei mai mult. Nu erau bani mulţi, dar erau oferiţi din suflet. Odată, l-am întrebat cum Îl vede el pe Dumnezeu. A stat un pic pe gânduri, cu privirea pierdută în grădina din apropierea casei, apoi a răspuns: „Ca pe tata şi ca pe mama. De la ei am învăţat omenia şi credinţa. N-am înjurat niciodată. N-am avut pe cine… Am ajutat atât cât am putut şi cum am putut. Sub patul meu a stat ascunsă o familie de evrei, când escorta venise pe urmele lor. Doi părinţi şi doi copii. Apoi, jidanul a vrut să-mi facă acte pe casa lui, înainte de a fugi în lume. Am zis că nu-mi trebuie. Îmi era suficient că-i ştiam bine şi că aveam eu casa mea. Să fii mulţumit cu ce ai şi să ajuţi cum poţi, asta-i Dumnezeu pentru mine!“.

Bucuria lui era să vină la biserică, dar nu mai puţin fericit era de vizita preotului la Ajunul Crăciunului şi la Botezul Domnului. Într-un an, când părintele l-a întrebat în glumă dacă „ne vedem şi la anul?“, el a răspuns cu haz: „Dar de ce, părinte, sunteţi cumva bolnav?“.

Chiar  şi la o sută de ani, era nelipsit de la biserică. Ca un ceas elveţian, la ora 10:15, el era, cu lumânărica şi cu prescura, la uşa sfântului altar. După ce îl ajutam să coboare treptele de lângă catapeteasmă, îmi şoptea: „Mai vreau să rămân puţin!“.

A fost o dorinţă a lui de a sta la biserică, deşi toată viaţa şi-a petrecut-o lângă ea. În luna ianuarie împlinise un secol, iar părintele se pregătea să îl sărbătorească cu toată comunitatea. Însă, Dumnezeu a avut alte planuri cu moşul. O întâmplare stupidă a făcut ca, la o sută de ani şi o lună, să aibă mâna în ghips. Apoi, au venit gerul şi zăpada şi nu a mai putut ajunge la biserică. Ultima dată când l-am vizitat,  avea o mare dorinţă: să-i caut pomelnicul familiei sale şi să-l dau la altar, spre pomenirea celor adormiţi. Ultima lui dorinţă se îndrepta tot spre Biserică şi Dumnezeu.

Acum, s-a adăugat în dreptul părinţilor lui, lăsând un loc gol în biserica de pe dealul Moara de Vânt. A lăsat, însă, şi o dâră de lumină, de smerenie şi de simplitate, de cuminţenie şi de cumpătare.

O viaţă într-o sută de ani!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s