Tic – tac. Tic – tac. Tic – tac… era zgomotul ce ne ocrotea timpul pașilor până la școală și până spre casă, la întoarcere. La jumătatea drumului, în satul copilăriei mele, dintre mușcate și perdeluțe apretate, un ceas mare și rotund cât un cap de motan, ne contabiliza clipele. Mătușa Maria, o bătrână adusă de spate și cam guralivă, pusese în geamul ce privea spre colbul drumului, ceasul ei, „ca să vadă lumea, cât mai are până la autobuz”. Astăzi nu ni se pare mare lucru, dar în urmă cu treizeci de ani, când nu exista nici măcar idea de telefon mobil și ceas cu melodii, gestul de a ajuta pe trecători a ști cât este ceasul, era un lucru mare. Spuneau vecinii, de baba Maria, că face și ea o faptă bună – cea cu ceasul din geam. Altele – fapte bune, nu prea aveai ce număra. Dacă timpul ni-l arata binevoitor ceasul, în colțul opus al ferestrei, era o icoană a Maicii Domnului. De hârtie. Pusă-n ramă.

Te uitai la ceas și te întâlneai cu un chip blând. Un chip de pe altă lume, acolo unde vraja ceasului de alături, nu are nicio putere. Căutai timpul și găseai veșnicia. În aceeași fereastră. Și mai găseai ceva – un zâmbet tainic. Ascuns. Cald. Și de nădejde dătător.

De o vreme încoace, parcă moartea ne învăluie existența, din toate punctele cardinale ale vieții noastre. Nu mai rămâne nimic necuprins de vălul și sărutarea rece a morții. De la prietenii și cunoscuții pe care îi știai bine și fericiți în pozele ce ni le livrează ecranul fără viață al telefonului, până la știrile ce îți cutremură existența, în tot și în toate, dai nas în nas cu un strop de moarte. În teorie, noi suntem cu Viața. Cu Lumina. Cu Bucuria. Ne urăm mulți ani și zile binecuvântate. „o zi bună”, „seară frumoasă”, „noapte bună”. Iar când moartea este pe acceași cărare cu tine, parcă nici „Hristos a Înviat” nu prea îți mai dă la fel de multă speranță ca în noaptea cea luminoasă a Învierii.

Un singur aspect nu l-a cuprins moartea. Trei zile, chiar și pe Hristos l-a înghițit.  Există ceva pe lume, pe care moartea în toate aspectele ei, nu l-a învăluit – zâmbetul tainic al Maicii Domnului din icoană.

Mă gândesc la Petronela și cei patru prunci ce și-au pus nădejdea în pământ. Ca să încolțească. Suflete frânte. Ca al Maicii Domnului, ce a stat la piciorul Crucii. Un lemn, purta sânge din Sângele ei. Și totuși icoanele noastre, o zugrăvesc liniștită pe Maica Domnului. Cu capul plecat. Cu năframă neagră. Și cu speranța ascunsă într-un colț al buzelor ei. Nu avea să se termine povestea. Nu așa. Nu acum. Nu era icoana pe care o primise la Bunavestire, una despre moarte și suferință.

Chipul Maicii Domnului, din fiecare icoană, răspândește liniște, deși ea nu a avut parte de o maternitate fericită. Și cu toate acestea, Maica Domnului, are un zâmbet tainic pe buze. Ascuns. Tainic. Ferecat și poate încuiat de formele artei. Dar este acolo. Daca te pui în genunchi în fața icoanei luminată doar de candelă, vei afla zâmbetul Maicii Domnului. Și o lume întreagă ce stă cuprinsă în dragostea sa de mamă și măicuță. Este tocmai acel zâmbet de „Știam eu. Știam eu, că mormântul nu este finalul. Ci doar începutul. La fel și pentru voi, orice încercare care vi se pare fără ieșire, dacă o încredințați Fiului Meu, este motiv de zâmbet. Pentru mai târziu. Păstrați-vă, un zâmbet ascuns în inimă, pentru mai târziu. Pentru mai târziu, dar nu foarte târziu…”

„Bucură-te ceea ce ești plină de dar, care întru adormirea ta nu ne lași pe noi!”