În liniștea cadențată a citirii psalmilor lui David, cineva îmi întinde o mască de protecție.  „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi” glăsuiește cel de rând la microfon.

Mă uit la darul din mâini, dăruit de către un frate din strană. Ce dar?! Multe poți dărui, dar pentru contextul actual ce poate fi mai grăitor, în spiritul grijii de aproapele, decât o mască, una ce va deveni „liturgică”.

Strana continuă…„Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepţilor.  Săracul nădăjduieşte în Domnul şi voi aţi râs de nădejdea lui”

Stau cu darul în mâini, cu gândul la toate sensurile măștii de protecție. Dincolo de catapeteasma ce lipsește din inventarul liturgic al micii biserici londoneze, clerul sfințit, ca la un semn, își atârnă de urechi, măști și măști, de față fiind Dumnezeul adevărului. Poporul îi urmează. Și nu de frică. Poate de dragoste. De dragostea Răstignitului, de dragostea Liturghiei și a posibilității de a avea și alte întâlniri cu Dumnezeu în spațiul ce-l chemăm „Biserica noastră”, deși nu este deloc „a noastră”, într-o țară străină.

Mulți țin masca sub barbă, poate în așteptarea un semnal de …ridicat masca. Regulamentar. Unii, până sub ochi. La fel de regulamentar. Și unii și alții, cu ochii la Hristos ce stă cuminte răstignit. Fără mască. Ajungem și la Evanghelie: „Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui.”

Poate, în toată Evanghelia nu găsim cuvânt mai greu de pătruns în adevăratul sens al zicerii Mântuitorului, decât acesta. Un verset ambigu, pe care fiecare îl înțelege după cum îl taie capul: mulți vor vorbi despre mucenicie, alții despre acceptarea Crucii pe care nu poți să o mai dai la schimb, unii despre sensurile vieții, aproape de o karmă hinduistă.

Un lucru este clar, chiar dacă nu este prezent fizic în text, sensul general al versetului duce cu gândul la moarte. Pentru că, „pierderea vieții” este pentru noi, nimic altceva decât acceptarea morții. Este interesant să te gândești la pierderea vieții, adică la înfricoșata moarte, din comoditatea unei după-amiezi de duminică când mai citești ultimele “știri” bisericești, te mai uiți la pozele pe unde au mai fost episcopii, citești în prime time meditații duminicale și citate ale influencerilor cu sau fără cruci poleite la gât.

Nouă, creștinilor, ne place să ne gândim la moarte ca la o schimbare de domiciliu. Nu moartea este înfricoșătoare, ci a muri. De ce ne pasionează discursul despre moarte, este o dilemă la care încă nu avem răspuns. În toate vedem o prezență a morții. „Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui.” – cum o dai, tot nu-i bine – pierzi, câștigi, dar tot mori. Ce să înțelegi?

Contextualizând, în toată isteria pandemiei ce ne-a cuprins din toate părțile până în cele mai sensibile aspecte ale vieții noastre, înțelegem, de fapt, că există două categorii: una – a celor care doresc, luptă, fac tot ce este posibil ca să-și salveze viața și o a doua care se lasă în voia Domnului. Tradus în lumea din septembrie 2020 discurs despre – pro-mască vs. anti-mască!

Ne-am umplut de aceste dezbateri, în care suntem unii mai specialiști ca alții. Până peste cap, nimic altceva decât un alt motiv de dispută și discordie. Pe deoparte, avem discursul conspiraționist: totul e o făcătură. A ocultei, a rușilor, chinezilor, americanilor, a stăpânilor din umbră care vor să preia controlul. Ne-au îmbotnițat, subjugat, strivit, robit, ca să ne controleze și să domnească peste tot și peste toate, adică peste nimic, de fapt.

Opusul, sunt cei care văd în mască și în celelalte măsuri de sănătate sociale, dumnezeul unic al revenirii la normalitea anormalității.

Ca în orice discordie, extremele nu aduc nimic bun. Sigur, ni se îngreunează sufletele când ne vedem pruncii în situația pe care o știm cu toții. Ne cuprinde disperarea când ne vedem părinții și bunicii, ce au trecut cu bine de foamete și de război, îngenunchiați acum de o … mască. Chiar și de protecție, așa cum se numește oficial.

Ce repede uităm! La vremea în care bisericile ne-au fost închise și ne prelingeam pe lângă pereții bisericilor, doar-doar vom sorbi un bob de rouă liturgică, am fi pus de șapte ori câte șapte măști de protecție. Doar să primim și noi ceva din mângâierea luminii celei adevărate.

Acum, masca ne cam încurcă. Pe drept cuvânt.

Privind mai profund, nimeni nu este în mod natural, realmente pro-mască, (în afara unor alte deviații), toți suntem cumva contra ei. Cei mai mulți o acceptă și tolerează să le acopere lumina feței din motive de responsabilitate socială, grijă, comportament civic. A se citi – constrângerea legii. Contextual vorbind, avem datoria să nu tratăm ușuratic ceea ce depinde de noi. Restul e Providență, pe scurt, mila lui Dumezeu.

Toate par acceptabile în mediul de zi cu zi. Însă se pune o anumită întrebare asupra folosirii măștii în spațiul lui Dumnezeu. Adică la Biserică! Pentru cei cărora nu le spune nimic mesajul religios, este simplu – la biserică ca și în alt spațiu ne putem îmbolnăvi. Și putem îmbolnăvi și pe alții. Însă cum ne raportăm noi, cei credincioși? Care este sensul purtării măștii în spațiul minunii și al harului?

Mărturisim cu Pavel că toate sunt în mâna Domnului. „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem“ (Romani 14, 7-8).

Că ne putem îmbolnăvi și la Biserică, din voia Domnului, ne-o grăiește experiența a mai multor episcopi, preoți, monahi și buni credincioși. Cu mască sau fără mască, toți au încasat-o. Unii au trecut și la Domnul. Din voia Sa. Nici mitrele, nici mantiile monahale, nici blugii mirenești, nu au fost scutite de întâlnirea cu blestematul de covid.

A purta mască de frica îmbolnăvirii nu este un semn de credință prea multă. De fapt, asta vrea să ne spună și Domnul: „Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde”.

A-ți accepta masca ca pe o minusculă Cruce, din dorința de bine pentru cel ce își caută pacea lângă tine, umăr la umăr în aceiași Biserică, care poate este și mai slab în credință, este un act de jertfă. De dragoste, este prea mult spus, într-o lume în care cel mai mult ne iubim pe noi. Este exact cum spune Pavel și cu postirea: „cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă” – cel ce nu poartă mască să nu disprețuiască pe cel care o poartă cu sârguință.

„A-și pierde viața” nu este neapărat a muri. Poate însemna începutul renunțării la o firimitură din tine. Pentru celălalt. Iar cine-și renunță un pic, dă de fapt viață, ajută pe alții să trăiască, așa cum pot și înțeleg ei.

Nu facem apologia măștii. Nici măcar nu lăudăm pe cei puternici în credință care înfruntă lumea virușilor cu nădejdea Providenței. Nu blamăm nici pe cei care cred în mască ca în dumnezeul lor material. Și unii și alții, poate din pedagogia lui Dumnezeu, suntem deocamdată una – sărmani purtători de mască. Mila Domnului peste toți!