„Siloam să-mi fie lacrimile mele”

Am văzut mii de oameni plângând. Mii,  pentru că am petrecut vreo zece ani din existența mea, în verdeaţa dumnezeiască unui cimitir! Nu era zi să nu particip la rostogolirea unei lacrimi fierbinți, pe un obraz încercat de o durere sfâșietoare.

Am văzut atâtea lacrimi încât ajunsesem imun. Nu prea mai valorau lacrimile semenilor pentru mine. Eu însumi, un plângăcios din fire, îmi înfundasem puţul lacrimilor. Şi totuşi, două lacrimi mă sensibilizau:  cele ale mamei ce îşi îngropa tânărul sau tânăra fiică şi ale pruncului de doi – trei ani, ce plângea lângă sicriul mamei.

Se sfărâma ceva în mine…uscate, la început, curgeau şi ale mele. Cânta dacă mai poţi…

Fie că o recunoaştem sau ba, fiecare dintre noi plângem din când în când, indiferent de vârstă, sex ori temperament. De obicei, evităm să vorbim despre asta.

Există oare vreun om care nu a plâns niciodată? Credem că nu, din moment ce fiinţa umană se naşte plângând şi moare plânsă de cei dragi!

Motivele pentru care plângem sunt nenumărate şi aproape imposibil de încadrat în categorii. Plângem de bucurie la o nuntă, plângi pentru ca el te-a părăsit, pentru că ai pierdut pentru viaţa acesta pe cineva drag, sunt unii care plâng la filme ori de la ceapă, alţii de ciudă şi aşa mai departe.

La urma urmei, plânsul este o forma de „descarcare”. Psihică spun unii. Pur şi simplu, te simți mai bine după ce ai plâns. Strict biologic vorbind, reacția trupului este de a elibera, prin lacrimi, o parte din substanțele chimice secretate, care se acumulează în perioadele de stres. De aceea, după ce ai plâns, eşti  mai relaxat şi începi să vezi lucrurile altfel.

Să fie doar atât?

Plânsul cel adevărat. De bucurie făcător

Uimitor, Hristos înviind, ne spune tuturor peste veacuri, un mare şi mântuitor „Bucuraţi-vă!” Şi „Pace vouă” şi „fericiţi cei…”Dar când durerea dă pe afară, apar şi lacrimile. Cineva, cândva, mă învăţa că „este păcat să plângi”. Da, cu toată speranța mântuirii adusă de Jertfa pe Cruce, sunt momente în care te simţi om şi ai nevoie să plângi. Din baierile inimii. Simţi cum totul se goleşte în tine.

Nu, nu este păcat să plângi. Ne-o confirmă Sfântul Andrei Criteanul în Canonul cel Mare: „Siloam să îmi fie mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne, ca să-mi spăl şi eu ochii inimii mele şi să te văd pe tine, Lumina cea mai înainte de veci.” (Stihira a IV-a, Cântarea a V-a)

Da, Siloam să ne fie lacrimile, adică tradus în cuvinte simple „plânge frate, până când nu mai poţi”! Nu te opreşte nimeni, dacă asta îţi face bine. Plânge cu „lacrimi de crocodil” dacă în acest plâns îl vei găsi pe Hristos!

Pentru că lacrimile  sunt sudoarea inimii. Un alt părinte a mers mai departe şi a spus că „lacrima disperării se poate transforma în cea a pocăinței, care este lacrima inimii. Plânge şi inima, iar atunci când plânge inima, plânge şi trupul împreună cu ea!”

Nu vorbim despre lacrimile pricinuite de emoţii sau de dureri specific omenești – trupul suferă, mă doare, a murit o rudă şi lăcrimez, lacrimi de ciudă şi altele specifice nervilor. E vorba doar de lacrima disperării – Nu mai pot, Doamne!”, care te poate duce la Hristos Dumnezeu.

Crede-mă, eşti pe drumul cel bun. Lasă Siloamul tău să curgă!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s