Prințesele lui Dumnezeu. Poveşti cu prinţese adevărate

Nu cred că există domnișoară de vârsta grădiniței care să nu viseze la rochia mov a prinţesei Sofia, la amuleta magică, la prietenia iepurașului Trifoi și a stolului de păsărele.

Nu cred că există domnișoară care să nu consulte precum doctoriţa Pluşica, să  nu îşi dorească părul lui Rapunzel, prietenia  lui Aladin deţinută de Jasmin şi popularitatea lui Ariel…

Trăim în lumea poveştilor şi noi părinţii. În lumea poveştilor fabricate a fi – doar poveşti. Doar poveşti, care sunt marcate de multe ori de violență, obscenitate şi lipsă de realism. Am căutat în poveşti un model pozitiv. În unele pare că îl găseşti. Şi când te bucuri că în sfârşit ai în mână o poveste compatibilă cu ceea ce vrei să-i laşi pe retină pruncului tău, hop, apare dezamăgirea – ba prea multă magie, ori „modeală” exagerată, ba cuvinte frivole aruncate la întâmplare şi altele multe.

Am gustul, ca tată de fete, a neautenticului din poveşti. Gustul de plastic. De fabricat cu o anumită direcţie – a se înscrie în curentul vremii pe care o trăim. De ce oare o prinţesă nu poate fi simplă şi modestă? De ce să nu ne înveţe domnişoarele, zâmbetul şi fericirea, determinarea spre bine şi dragostea de Dumnezeu? Pentru că o poveste întâi de toate, povestea oferă un posibil model.

Îmi plac poveştile. Mult. Nici în propria copilărie nu am fost aşa de apropiat de poveşti, aşa cum sunt de când m-a dăruit Dumnezeu tată. De vreo şase ani, caut povestea perfectă pentru o domnișoară. Şi nu am găsit-o… „Poate nu am căutat unde trebuie”, mi-am spus.

Ce îi trebuie unei prințese să fie „adevărată”? Pe lângă farmec, frumusețe şi popularitate? Bucurie. Bunătate. Zâmbet. Să fie gata a ajuta dezinteresat. Atentă la necazul celui aflat în suferinţă. Aducătoare de speranţă.

Unde le găsim pe toate?

În vieţile sfinţilor noştri! Mai precis, în povestirile despre viaţa Sfintelor noastre Femei. De la Maica Domnului până la bunicile noastre evlavioase cărora le miroase bundiţa a busuioc şi  a mentă, toate Sfintele Femei pot constitui personajele unor poveşti. Poveşti adevărate, nu fabricate! Poveşti în care să le arătăm pruncilor noştri, adevăratele modele. Mai mult, la ceas de seară, la lumina veiozei, avem posibilitatea ca citind o poveste, să câștigam o mijlocitoare în faţa lui Dumnezeu pentru copii noştri. Pentru că o poveste adevărată se poate transforma într-o rugăciune. Şi ce este mai frumos decât să te rogi povestind sau să povesteşti, rugându-te?

Aşadar, la drum! Cu un serial al cărui capăt Dumnezeu îl ştie! Deci – Prințesele lui Dumnezeu. Poveşti cu prinţese adevărate.

Drosida – prințesa ce s-a botezat singură

A fost odată ca niciodată, o prințesă că părul de aur. Aşa ca Rapunzel. O dăruise Dumnezeu cu multă bunătate, încât tot palatul o iubea. Era bucuria părinților săi, aşa cum voi toţi, copii, sunteți bucuria părinților voştri.

Bravul Traian, împăratul romanilor îi era tată. Drosida, căci acesta era numele prințesei cu părul de aur, a crescut sub autoritatea părintelui său, învățând de la profesori toate științele lumii. Era un copil înţelept.

Ajungând domnișoară, a început a lua parte, ca o viitoare prințesă, la viaţa cetăţii Romei. Într-o zi, pe când se întorcea de la bibliotecă, înconjurată de mulţimea de slujitoare, a văzut cinci femei ce aveau pe chip o lumină aparte. Erau mai luminoase şi mai frumoase decât toate femeile pe care le întâlnise ea până atunci în bogăţia palatului imperial.

„Ce le face pe aceste femei să fie aşa frumoase?”, se întrebă Drosida. „Nu erau nici bogate, nici elegant îmbrăcate şi nici nu erau înconjurate de slujnice…”

Drosida nu mai avea linişte. Într-una din nopţi a coborât din cameră şi fără a şti paznicii, a mers în cetate. De mult îşi dorea să călătorească singură. „Ce frumoasă este Roma noaptea!” îşi spuse, păşind pe Via Apia. Adia un vânticel cald ce aducea miros de mirt. Cetatea dormea dusă…

Doar într-un colţ, lângă Temniţa cea Mare, cinci siluete negre îşi făceau loc prin întuneric. Erau femeile ce le văzuse Drosida cu câteva zile în urmă.

Dar oare ce făceau?

Ascunsă după o tufă de liliac, prințesa a văzut lucrarea celor cinci femei: adunau trupurile sfinţilor, ale creştinilor ce erau omorâţi pentru credinţa lor. Asta le era sarcina: adunarea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu miruri şi înfăşurarea lor în pânze curate, după care le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau.

Dimineaţa a găsit-o pe Drosida în patul ei imperial. Era bucuroasă pentru că a aflat secretul ce le făcea pe acele femei aşa de strălucitoare. Bătrâna sa doică care, în secret era şi ea creştină, a observat bucuria prințesei. „De ce eşti astăzi aşa luminoasă, draga mea?” Iar Drosida, ştiind dragostea bătrânei, se simţi în siguranţă şi-i povesti aventura sa nocturnă. „Acele femei slujesc pe Dumnezeul Cel adevărat” spuse bătrâna, povestindu-i apoi cum Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a fost răstignit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.

Drosida strălucea. În inima ei se cuibărise Dumnezeu.

„Ce ar fi dacă aş merge şi eu noaptea cu acele femei creştine?”

Luna o găsi dincolo de grădina palatului. Fără a spune cine este, s-a apropiat de acele femei sfinte şi s-a oferit să ajute. Au primit-o cu bucurie. Au urmat apoi multe nopţi, legându-se o adevărată prietenie.

Nu era pe placul romanilor faptul că Biserica îi cinstea ca sfinţi pe cei care ei îi condamnau la moarte. Adrian, un tânăr general ce o iubea pe Drosida, a mers la împăratul Traian şi a cerut păză pentru trupurile creştinilor omorâţi.

Împăratul i-a dat mână liberă. Paznicii stând de veghe au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Iar Traian, văzând laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a spăimântat.

A poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar, doar, se va căi de ceea ce a făcut. Cât privește pe celelalte cinci femei creştine, împăratul a poruncit  ca ele să fie închise în altă temniţă.

Închisă fiind, prințesa Drosida  s-a transformat în prințesa lui Dumnezeu. Pentru că a înţeles că este mai importată fericirea în Împărăția lui Dumnezeu, decât cea lumească, de pe acest pământ. Voia să se apropie mai mult şi mai mult de Dumnezeu. L-a înfruntat chiar şi pe tatăl său, ce era păgân şi se închina idolilor făcuţi de mână omenească.

A fost trimisă la chinuri. Iar în loc să se înspăimânte, Drosida a fost curajoasă până la capăt, alegând cu bucurie să pătimească pentru Hristos.

Dezbrăcând îmbrăcămintea cea împărătească, mergea spre locul de chinuri şi se gândea întru sine: „Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul!” Şi a început să se roage aşa: „Împărate al împăraţilor, Doamne Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru Tine, ca să mă aşezi portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă în Duhul Sfânt!

Şi zicând acestea, scoţând mirul pe care îl luase cu sine din cămara ei şi aruncându-se într-un bazin în care se aduna apa din ploaie, ca într-un lac, s-a botezat, zicând: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

S-a ascuns timp de şapte zile ca să trăiască în linişte, primind hrană îngerească. În ziua a opta, cerând lui Dumnezeu în rugăciune să o lumineze ce urmează să mai facă, s-a mutat către Domnul, devenind astfel cu adevărat, prințesă a lui Dumnezeu.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s