„Legenda aurea“ îşi deschide paginile cu relatările unui cleric creştin, „robul lui Dumnezeu Teofim“. Acesta mărturiseşte că „am scris ce am văzut cu ochii mei, fapte ce au fost văzute de întreaga Biserică a lui Dumnezeu, ce locuieşte vremelnic în Antiohia“. Vorbeşte aici despre Marina, o copilă născută într-o familie păgână din Antiohia Pisidiei, undeva în Asia Mică.

După moartea mamei sale, Marina a fost crescută de o doică. S-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere şi cu bun obicei. La vârsta de 12 ani, ea a auzit de la un oarecare om că Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Preasfintei Fecioare. Era un lucru pe care societatea închinătoare la idolii făcuţi de mâini omeneşti nu putea să-l înţeleagă. Însă, inima ei s-a aprins cu dumnezeiască dragoste. Toată luarea ei aminte era acolo unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu.

La vârsta de 15 ani a fost remarcată de către eparhul Olimvrie – guvernator roman al părţilor orientale ale imperiului, care călătorea prin Antiohia Pisidiei. Acesta a văzut-o frumoasă şi s-a mirat de neobişnuita ei înţelepciune. Auzind, însă, că fecioara este creştină, îndată a poruncit să fie arestată şi trimisă în palatele sale. Intrând în cetate, demnitarul roman a adus jertfă necuraţilor idoli, în cinstea împăratului Diocleţian. Cu acest prilej, a dorit s-o revadă şi pe Marina.

„Sunt roabă credincioasă Stăpânului care a pătimit de voie pentru mine“

Izvoarele istorice consemnează răspunsurile pline de înţelepciune ale copilei, atunci când aceasta a fost adusă la judecată. „Nu nădăjdui că vei schimba credinţa mea cea întru Hristos, nici cu îmbunări şi nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului care a pătimit de voie pentru mine. Dacă pentru mine El a răbdat cruce şi moarte, necruţându-Şi Sfântul Trup cel luat din Preasfânta Fecioară Maria, cu atât mai mult sunt eu datoare să mor şi să pătimesc pentru El, necruţându-mi cu nimic sănătatea şi păcătosul meu trup. Să nu socoteşti că mă vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Iată, eu sunt gata spre toate muncile şi morţile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări“.

Auzind aceste cuvinte îndrăzneţe, guvernatorul s-a umplut de mânie şi a poruncit să i se dezbrace hainele miresei lui Hristos, să fie întinsă la pământ şi bătută cu vergi. A doua zi, a chemat-o din nou la judecată. Văzând-o cu faţa luminoasă, a poruncit să fie chinuită până se va lepăda de Hristos. A fost arsă, întinsă, strujită, apoi afundată într-un vas mare cu apă.

„Această apă să-mi fie spre Sfântul Botez şi spre a doua naştere“

În scrierea aghiografică nu se pomeneşte dacă tânăra era sau nu botezată. Dacă convertirea a avut loc la vârsta de 12 ani, iar mucenicia la 15, Marina era una dintre catehumenele Bisericii. Adică, se pregătea de primirea botezului creştin, fiind prezentă doar la o parte a adunării euharistice. Cu toate acestea, Dumnezeu a învrednicit-o de botezul dorinţei şi de cel al sângelui.

Pe când era afundată, tânăra a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, această apă să-mi fie spre Sfântul Botez şi spre a doua naştere, cea spre viaţa veşnică, pentru ca, dezbrăcându-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou şi să mă arăt Ţie în cămara Ta în haina cea de nuntă!“.

Auzind acestea, guvernatorul a condamnat-o pe Marina la tăierea cu sabia. Fiind scoasă afară din cetate, sfânta şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi, astfel, a luat cununa muceniciei. Sfânta Mare Muceniţă Marina şi-a dat sufletul lui Hristos în ziua de 17 iulie a anului 271.

De două secole, în capitala Moldovei

Sfânta Marina este personalitatea care uneşte Orientul cu Occidentul. Născută în Asia, ea a fost cinstită în Imperiul Bizantin, dar a fost cunoscută şi în Apus, începând cu secolul al VII-lea – sub numele de Sfânta Margareta.

Toată lumea creştină o cinsteşte pe Sfânta Marina, iar ţara noastră nu face excepţie. Ieşenii, cu atât mai mult, ar trebui s-o aibă aproape de suflet, cu cât aici, în capitala Moldovei, se află un fragment din moaştele sale.

Preţiosul odor este legat de o mănăstire ce astăzi nu mai există şi de un domn fanariot, aproape necunoscut. Moaştele au fost aduse din Fanarul Constantinopolului de către domnul Constantin Moruzi (octombrie 1777-8 iunie 1782). Deşi grec de neam, acesta a fost printre puţinii fanarioţi care au simţit româneşte şi care au dat legi favorabile poporului român. De numele lui se leagă prima şcoală românească pentru copiii târgoveţilor şi a pălmaşilor, construirea unei biserici în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel pe dealul Tătăraşilor, dar şi aducerea în ţară a moaştelor Sfintei Marina.

Iniţial, acestea au fost aşezate într-o biserică din vremea bunicilor noştri. O biserică închinată Sfinţilor Voievozi, cunoscută după numele unuia dintre ctitorii ei – Dancu – şi aflată pe locul actual al Teatrului Naţional.

Singura mărturie şi amintire că această biserică a existat în centrul Iaşului – din 1541 şi până la dărâmarea ei, în 1903 – este legată tocmai de moaştele Sfintei Marina. În anii de ruină ai Mănăstirii Dancu, racla a fost transferată la Biserica „Sfântul Sava“. Astăzi, în ziua de pomenire a Sfintei Mare Muceniţe Marina, biserica ieşeană îşi sărbătoreşte unul dintre cele patru hramuri. Aici este loc de pelerinaj pentru creştinii care vin să se închine la moaştele Sfintei Marina şi, nu mai puţin important, la moaştele Sfântului Trifon.