Sfântul Ilie și lehamitea de a face nimic

Ai momente când și dulcele ți se pare amar. Fructele nu mai au gust și apa din sticla de fiță îți pare soră cu cea din marea cea mare. Nimeni și nimic nu îți mai intră în voie, toți sunt conspiratori împotriva binelui tău civic sau personal, nimeni nu mai este în echerul judecății tale, mai mult, pari că nu mai vorbești românește pentru cei de aproape de se uită toți oblic la tine, zahărul ți se termină din bombonieră, wi–fi face figuri, o șosetă din perechea preferată ți s-a rupt în călcâi, Amazonul ți-a amețit un pachet, tocmai a început să plouă când îți făceai geanta pentru plajă iar un „prieten” tocmai te anunță că trece prin orașul tău cu chef de vorbă, atunci când tu nu vrei să auzi de nimeni și de nimic.

Ai vrea ca timpul petrecut în patul cu lenjerie mirosind a lavandă să se înmulțească și să nu se sfârșească, precum uleiul și făina văduvei din Sarepta Sidonului. Adică, niciodată. Visezi să te relaxezi prin o lenevire fără de nicio grijă. Doar să stai și să te uiți pe geam. Ori la firul de praf de pe noptieră, cum îl bate soarta într-o parte sau alta, după direcția data de curenții nevăzuți ce-ți bântuie casa. Și viața.

Nu citești, nu vorbești, nu te atingi de telefon. Nu ai nimic de făcut și asta e perfect. Îți rămâne doar așteptarea. Nici la tine să nu te gândești. Doar să-ți golești mintea și să te liniștești cu totul într-o voluptate a plictisului.

Este mai mult decât plictis, pentru că agenda urlă de fapt, telefonul a și uitat câte apeluri și mesaje are, iar ție ți se „rupe”, iertați limbajul, de toți și de toate.

Ahab i-a povestit Izabelei tot ce făcuse Ilie și cum îi omorâse pe toți profeții cu sabia. Izabela a trimis un sol la Ilie să-i spună: așa să-mi facă zeii și mai mult, dacă mâine la vremea aceasta nu voi face cu viața ta cum ai făcut tu cu viața fiecăruia dintre ei. Temându-se, Ilie s-a sculat și a plecat să-și scape viața. S-a dus la Beerșeba care este în Iuda și și-a lăsat servitorul acolo, iar el a mers în pustiu cale de o zi și a venit de s-a așezat sub un tufiș singuratic de grozamă și și-a rugat moartea spunând: ajunge acum, Doamne ia-mi viața, fiindcă nu sunt eu mai bun decât părinții mei! Apoi s-a culcat și a dormit.”

Ilie. Marele Ilie, cel care a fost martorul puterii lui Dumnezeu când focul s-a pogorât din cer la rugăciunea sa, acel Ilie de care Dumnezeu s-a îngrijit ca pe timp de foamete să nu ducă grija mâncării, a băuturii și a confortului, a avut un episod de lehamite. De depresie vecină cu nebunia. Nu ne așteptam să găsim fir de deznădejde la un om atât de ancorat în lumea minunilor lui Dumnezeu. Și totuși, Scriptura ne descrie un moment de o dramă vrednică de un film, în care omul lui Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin își roagă moartea. Viața nu mai avea sens, tocmai pentru omul pentru care viața sa era pusă în slujba lui Dumnezeu.

Ai spune că omului duhovnicesc nu i se poate întâmpla acest lucru. Pentru că el știe și a experimentat că Dumnezeu este viața, dorirea, lumina, mintea, „Tu ești bunătatea, Tu împărăţeşti în veci!”

Cu toate acestea sunt momente când maratonul de înfulecat experiențe duhovnicești îți trage frâna de mână, luându-te prin surprindere.

Ce să fie? Ce este cu tine? Al cui ești? Spre ce te îndrepți? O fi calea cea bună? Sunt doar câteva din întrebările ce te învăluie când te apucă această lehamite duhovnicească. Suspină rafturile bibliotecilor de greutatea cărților scrise cu studii și remedii științifice, duhovnicești, paranormale, naturiste și paranaturiste. Toate rămân neputincioase în fața dramei lehamitei ce te-a cuprins. Toți ne vor oferi soluții, toți sunt experți, ne vor umple de sfaturi și citate, când de fapt avem nevoie doar de simpla LINIȘTE.

Ilie s-a culcat. De frică? Ca să aibă mintea limpede? Să nu se mai audă nici măcar pe sine?

Putea să se roage. Dar nu a făcut-o. Doar s-a culcat. Simplu. Pentru că sunt momente în care ai nevoie să nu faci nimic. Timp de golit mintea. Avem voie să ne plictisim. Avem voie să ne fie lehamite și nu se face nicio gaură în cer dacă nu avem chef de nimeni și de nimic. Nu avem de ce să ne simțim prost dacă sufletul și mintea ne cere să facem nimic.

Lasă-le pe toate pentru o clipă. Lui Dumnezeu sau cui îi pasă. Stai și numără firele de praf și scamele de pe covor. Apoi fă-ți un ceai. Sau o cafea. Și un cub de ciocolată. Aprinde candela. Miroase o floare. Uită-te la o fotografie cu tine în haine fericite. Ești acum un pic mai bine?

3 gânduri despre “Sfântul Ilie și lehamitea de a face nimic

  1. Elissa zice:

    Dragă JM,
    Frumos narat și tîlcuit episodul. Se pare că starea asta v-a copleșit în ultima vreme.
    Ce pot spune? E un semn. Îngăduit de Domnul spre a merge mai departe. Lehamitea se vindecă printr-o îmbrățișare.
    Ilie s-a culcat pentru că era singur. La fel ca Adam, care se holba aiurea la copaci și nu știa ce-i cu el de-l cuprinsese așa o melancolie blegoasă.
    După asta, se va duce în Sirepta Sidonului să învețe, printr-o palmă, de la o simplă văduvă ce înseamnă mila.
    Cînd omul are iubire, nu se mai plictisește. Vezi dup-aia ce face Ilie.
    Dă reset. Bea ceaiul, privește un copil, fură o îmbrățișare, bucură-te de fărîme.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s