Iosif Naniescu – „Înainte de a fi Mitropolit sunt monahul lui Hristos”. Mărturia unei scrisori din vechime

Am crescut şi ne-am dezvoltat într-o lume ce pune preţ pe „ce eşti” – cu referire la carieră, studii şi realizări, în defavoarea a „cine eşti” – om, creştin, parte a unei familii şi a societăţii.

De fapt, ne este scrisă deja în ADN, această caracteristică. Ne prezentăm doar prin prisma a ce suntem. Norma, toţi ne visăm – şi alţii visează pentru noi –  a fi oameni de carieră, nume sonore, lideri şi formatori de opinie. În mintea noastră, până şi sfinţii au fost „oameni de succes”. Şi aşa, generaţie de generaţie, „ce suntem” devine consangvin cu noi. Parte din fiinţa noastră.

Dar nu suntem toţi aşa. Din darul lui Dumnezeu, au trăit şi încă trăiesc printre noi, oameni ce nu au scăpat de sub control, măsura realităţii. Adică şi-au dat seama că măsurându-se cu Hristos cel Euharistic, suntem un „cineva” doar prin relaţia cu El.

„Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, le scria Pavel locuitorilor creştini din Corint – aceasta este raportarea corectă la „ce sunt” şi „cine sunt”.

Prin harul lui Dumnezeu, Iaşii sfârşitului de secol XIX, a avut un om, ce a schimbat faţa societăţii pentru mai mult de un secol. Un OM sfânt, care va păşi în scurt timp în Sinaxar. Pentru că în inimile noastre este de mult timp sfânt – Mitropolitul Iosif Naniescu.

Numit sfânt încă din timpul vieţii, Mitropolit, om de carte, filantrop, cântăreţ de excepţie, scriitor, membru al Academiei, arhitect şi restaurator al Catedralei Mitropolitane de la Iaşi, Mitropolitul Iosif se prezenta simplu – „monahul lui Hristos”. Atât.

În cele ce urmează vom încerca să creionăm un chip de monah sfânt, care nu a uitat că, mai important decât engolpionul este centura sau cureaua călugărească de la brâu.

Monah din tinereţe

 

A fost omul providențial pentru multe domenii. Ar fi de ajuns să enumerăm doar o mică parte dintre realizările mitropolitului Iosif, ca să ne dăm seama de importanța sa în istoria Bisericii, dar și în istoria națională. Seminarul Veniamin, prima revistă de teologie din spațiul românesc, biblioteca Academiei Române a cărei bază a pus-o, dragostea pentru muzica bisericească – rămânând de la el manuscrise muzicale de o deosebită valoare, dragostea faţă de săracii Moldovei, îngăduinţa faţă de preoţii săi – toate sunt vrednice de luat în seamă. Însă, nu a uitat niciodată că înainte de toate el este doar monah. Călugăr. Mort pentru lume.

Rămas orfan de tată la vârsta de un an, a fost crescut de mama sa, Teodosia, până la vârsta de 10 ani, când a fost încredințat purtării de grijă a unei rudenii, ierodiaconul Teofilact din Mănăstirea Frumoasa din Basarabia. Din acest moment al vieţii, a păşit pe o cale pe care o va iubi până la ultima suflare.

În anul 1831 a venit la Iași, viețuind în Mănăstirea Sfântul Spiridon. L-a urmat pe ierodiaconul Teofilact la Mănăstirea Sfântul Prooroc Samuel din Focșani și la Episcopia din Buzău, unde, la 23 noiembrie 1835 a fost tuns în monahism de Episcopul Chesarie. Viaţa l-a dus în multe locuri şi l-a trecut prin multe situaţii. Dar el a rămas acelaşi –  monahul Iosif. Indiferent de a fost ieromonah, singel, arhimandrit şi apoi arhiereu, mereu s-a comportat a fi doar un simplu călugăr

Maturitate călugărească

„În ziua călugăriei rasoforului Ioan Naniescu, episcopul Chesarie i-a ţinut o scurtă cuvântare, zicându-i:

– Ţi-am dat numele de Iosif, numele stareţului meu. De vei fi om de treabă, ai să ajungi ca el!”

„Se spunea despre mitropolitul Iosif că, pe când era elev la Seminarul din Buzău şi la Colegiul „Sfântul Sava”, avea o comportare duhovnicească foarte aleasă şi învăţa aşa de bine, că pe toţi colegii săi îi întrecea, atât cu învăţătura, cât şi cu trăirea. Pentru aceea era iubit şi de elevi, şi de profesori.”

A îndeplinit ascultarea de egumen al mănăstirilor Șerbănești-Morunglavu – judeţul Vâlcea (1849-1857) și Găiseni – judeţul Dâmbovița (1857-1863), fiind hirotonit ieromonah (29 august 1850) și hirotesit protosinghel (30 noiembrie 1852) și arhimandrit (1860). Pentru o perioadă scurtă a fost egumen la Mănăstirea Sărindar din București.

La 23 aprilie 1872 a fost hirotonit arhiereu cu titlul de Mireon (de Mira Lichiei), iar la 18 ianuarie 1873 a fost ales Episcop al Argeșului, unde a păstorit o perioadă scurtă, până la alegerea sa, la 10 iunie 1875, ca mitropolit al Moldovei.

Bătrâneţi monahiceşti

„Spuneau părinţii de la mitropolie care i-au fost ucenici că mitropolitul Iosif venea zilnic la Sfânta Liturghie, la Vecernie şi la Utrenie. Numai dacă era plecat undeva sau era greu bolnav, nu venea. Părinţii auzeau mai întâi toaca, apoi bătăile ritmice ale cârjei mitropolitului pe mozaicul bisericii.

Spuneau iarăşi despre dânsul că îi plăcea să asculte în biserică citirea psaltirii şi cântarea la strană. În zilele de lucru cânta cu cântăreţii stihiri, tropare, lăudări şi altele, pe care le învăţaseră şi mirenii. Dar cel mai mult le plăcea să cânte fericirile şi cântările Sfintei Liturghii, căci mitropolitul Iosif trăia bucuria Sfintei Liturghii.”

Nu este acesta un chip de monah? Pentru că îndatorirea monahului cea de căpetenie, este rugăciunea. Rugăciunea particulară, dar mai ales, cea liturgică.

Chipul de monah al Sfântului Iosif ne-a rămas întipărit dintr-o scrisoare a sa, personală.

Scrisă cu mâna tremurândă, către Stareţul Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, datată „1889, Martie, 28 zile”, scrisoarea Mitropolitului Iosif ne arată cât de mult şi-a iubit el călugăria:

„Prea Cuvioase Părinte Arhimandrit,

Prea Cuvioşia ta cunoşti că aşezămintele monahiceşti nu sunt provenite din moftul cuiva. Sau capriciul cuiva. Sunt rezultatul cugetărilor şi frământărilor Sfinţilor Părinţi, inspiraţi şi luminaţi de către Duhul Sfânt.

Viaţa monahicească nu este pretenţiunea unor spirite rătăcite, ca multe din ziua de azi, ci este adevărata filosofie Creştinească, Evanghelică, este expresiunea idealului moralei celei mai înalte a Sfintei Evanghelii puse în practică. Căci zice Hristos: Întru răbdarea voastră, veţi dobândi, iertarea sufletelor voastre.

În fine: înfrânarea tuturor poftelor şi plăcerilor trupeşti. Chiar şi a celor sufleteşti.

Şi toate acestea, Prea Cuvioşii Părinţi ai Bisericii, fie pe temeiul celor trei virtuţi teologhiceşti: credinţa, nădejdea şi dragostea, le-au resumat în trei cuvinte: Smerenia, Ascultarea şi Răbdarea.

De aceea, Noi socotim că cea mai mare datorie a noastră de Arhipăstor, este de a deştepta şi a lua aminte cu toţii la Evanghelia vieţii monahiceşti. Căci înainte de toate suntem monahii lui Hristos (…)

Semnat,

Iossif

Mitropolitul Moldovei”

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s