Mereu am trecut repede pe lângă rafturile cu cărți despre comunicare. Nu știu, poate o frică constituțională am față de știința modernă a comunicării. Poate, pentru că am deschis ochii într-o lume cu porți și portițe între vecini. Gardul, în copilăria mea, în lumea rurală, cel puțin atunci, nu limita, nu punea o barieră, ci doar delimita. Proprietatea. Și nu, comunicarea.

În acea lume, gardul dintre vecini nu era un zid al egoismului, ci tocmai un simbol al deschiderii. Pentru că poarta nu se încuia niciodată. Nici măcar noaptea. Așa am crescut…

Dis de dimineață am găsit fotografia de mai sus…Gândul a fugit la acasă al copilăriei. Acasă al sincerității dintre oameni. Atunci când nu eram nevoit să învăț a vorbi politic corect. Ci doar a vorbi. Deschis, așa cum mă taie inima!

Apoi am gustat din lume. Din amarul ce ne este prezentat ca o prajitură bună de râvnit. Și am văzut că omului – în general, îi place să se însingureze. Să construiască garduri fără prea multe porți. Garduri și nu punți. Oameni care se însingurează și nu mă refer la monahii pustiului, ci la omul ce își prețuiește laptopul, tableta, telefonul, șemineul și cana de ceai, mai mult decât apropierea aproapelui. În general ne este greu să împărțim și nu mă refer la cele materiale. Să împărțim și să ne împărțim din noi. Din ființa noastră. Din binele nostru. Din confortul nostru. Din liniștea noastră. Suntem așa, ca boierii ce le rodește singurătatea. De parcă nu auzim Liturghie de Liturghie: Căci Tu ești cel ce jertfești și Cel ce Te Jertfești. Cel ce aduci și Cel ce Te aduci…

Zis-a Domnul pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.

Bogatul căruia i-a rodit țarina, zice autorul canonului biblic. Eu aș spune bogatul căruia i-a rodit singurătatea. Pentru că asta ne lasă Hristos să vedem. Chiar și literar. Se gândea, voi zice, voi strange,…toate sunt doar despre eu. Și nu despre noi…Nu este nimic de împărțit!

De regulă, oamenii rămân singuri dacă nu mai sunt capabili de iubire. Să ofere sau să primească. Pentru că dacă nu ai de împărtăşit iubire, eşti atât de sărac încât lumea ta devine singurătatea ta. Dar nu e asta o provocare. Sau, nu e numai asta. De multe ori oamenii cu sentimente atrofiate, incapabili de iubire, se descurcă. În egoismul lor, ca să-şi alunge singurătatea, reuşesc să disimuleze, astfel încât să-şi atragă alţi oameni aproape, măcar să-i chinuie, dacă nu pot să le facă un bine. Aceştia ar fi sadicii, care-şi găsesc victime destul de uşor. Cu multe victime în jur, nu eşti deloc singur. Însă singurătatea devine însingurare.

Pentru că acestea sunt roadele însingurării. Afrate, un autor oriental, încă netradus în limba română, lasă un madraș – un imn, bogatului din Evanghelie:

Dumnezeu se face firimitură. Pentru tine. Și pentru mine. Și firimitură cu firimitură, hrănește poporul lui Dumnezeu. Te hrănește ființial, ca și tu să împarți firimituri din firimituri. Împărțind, împarți din dumnezeirea împărtășită ție.

Bogatului, bogatului i-a lipsit cuvântul NOI. Doar rostind NOI se mântuia. Și noi împreună cu el ne mântuiam. Pentru că, atunci când spui  – împreună – NOI, nu  mai poți spune, bea, mănâncă veselește-te. Ci spui, eu împart. Pentru că împarți. Împarți Lumină din Lumina necreată, din care și tu suflete, astăzi să te aprinzi.