Mirosea a colind. Așa, cu câteva zile înainte de sărbătoarea sărbătorilor. Mergeam după brad, pe care îl alegeam după coroană, apoi urma tăierea porcului, în minte de copil, în lumea satului, urma imediat colindul.

Avea răbdare mama să ne facă câte o cetină de brad împodobită, cu care mergeam la colindat. De colindă ne îngrijeam noi. Sau așa ar fi trebuit. Căci an de an, megeam cu același Astăzi s-a născut Hristos, urmat de deja tradiționalul La anul și la mulți ani. Apoi așteptam bănuțul! Cam astă ne era colindul. Și eram buni, pentru că majoritatea colindau cu săltărețul Domn, Domn să înălțăm…

Până într-un an când, un moș hâtru ne-a făcut-o: Flăcăi, colindul nu se cântă, se colindă! Și nu ne-a răsplătit cu nimic. A închis doar ușa. Însă, din acea seară de decembrie, am înțeles esențialul. Colindul nu este un cântecel vesel. Nici unul modern, pop – dance. Nici măcar nu e doină. Nici monodie bizantină. Nici măcar armonie corală.

Pentru că, colindul nu se cântă. Se colindă. O acținiune ce izvorăște din suflet curat. O rugăciune și o doxologie ce s-a născut în sânul Bisericii formată din oamenii simpli. Doxologia simplității, născută la gura sobei!

Doxologia simplității

Datina colindatului la poporul român este străveche, avându-şi obârşia în zorii constituirii sale în vatra vechii Dacii. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei acestui obicei, totuşi conţinutul poetico-literar al colindelor indică faptul că ele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării poporului nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei.

Colindul românesc, prin forma sa simplă şi prin mesajul pe care-l exprimă, este glasul sfânt al Sfintei Evanghelii şi al Bisericii extins sau transmis în sufletele şi-n casele dreptcredicioşilor creştini. Colindul reprezintă ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice.

În decursul istoriei noastre, colindele au circulat pe cale orală, adică prin viu grai, ele fiind consemnate în scris şi notate muzical, mult mai târziu, îndeosebi pe filele cărţilor de strană, pe ceasloave şi minee, dar strânse şi în colecţii de colinde şi predate de dascăli de biserici. Dar unde şi cine anume a plămădit aceste frumoase colinde? Cu certitudine în sânul Bisericii-mamă a neamului nostru au apărut aceste comori şi licăriri de lumină, fiind creaţia sfântă a poporului nostru, străbătut de o negrăită sensibilitate şi de la începuturile sale, mărturisitor al credinţei creştine celei adevărate.

De aceea, până astăzi colindele revarsă asupra tuturor celor care le cântă şi le ascultă lumina cunoştinţei de Dumnezeu, întărind credinţa ortodoxă, pace şi bucurie dumnezeiască. Cel mai des cântate în spaţiul mioritic românesc, alături de doinele şi baladele bătrâneşti, colindele, prin forma şi adevărurile de credinţă transmise într-o manieră simplă şi concentrată, plină de acurateţe literară şi inocenţă spirituală, se găsesc pe buzele tuturor creştinilor ortodocşi, şi nu numai. Obiceiul de a colinda a prins rădăcini şi la alte popoare, fiindcă prin colinde se exprimă iubirea şi recunoştinţa tuturor creştinilor pentru darul dumnezeiec al Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră a tuturor.

Punte și legătură între generații

Pentru a da expresie şi căldură laudei şi mulţumirii aduse lui Dumnezeu, colindele sunt cântate pe la casele oamenilor şi în biserici, începând de la sărbătoarea Sfântului Andrei şi până la Bobotează.

Dar ele nu se vorbesc, ci sunt cântate, fiindcă prin cântec  ele sunt menite să se adreseze deopotrivă minţii şi sufletului. Pe de o parte ne luminează mintea, pe de alta, ne mişcă inima şi fac legătura dintre inimă şi minte.

Totodată ele sunt punţi între generaţiile prezentului şi ale trecutului şi exprimă legătura noastră cu Hristos şi Sfinţii Apostoli, fapt exprimat foarte frumos în versurile unui colind: Azi cu strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun / tot moş era şi-n vremea lor bătrânul Moş Crăciun.