Cuvinte. Cuvinte. Cuvinte. Poate prea multe cuvinte…Spunea pustnicul Proclu că, cine iubește tăcerea, iubește veșnicia. Așa o fi…

Însă vorbitul este una dintre cele mai mari plăceri ale oamenilor. Ne trecem timpul vorbind unii cu ceilalți sau unii despre alții, ne alungăm singurătatea și fugim de întâlnirea cu sinele.

Liniștea poate să fie înfricoșătoare. Ne temem să rămânem cu noi înșine. Singurătatea și tăcerea sunt închisoarea din mijlocul închisorii. Și totuși, tăcerea este o stare fertilă, care îmbogățește mintea și inima, pentru că îți permite să asculți, să îl privești cu atenție pe celălalt, pentru el însuși.

Există în lume multe lucruri frumoase spuse sau scrise despre tăcere și binefacerile ei. Însă, mi-a rămas pe retina o poveste din Orient.

Numele cărţii e Divanul păsărilor, iar autorul se numeşte Abu Hamud bin Abu Bakr Ibrahim, mai cunoscut ca Farid Ud-Din Spiţerul. Lung nume. Dar nu numele autorului este important, ci tema unei cărți de 900 de ani –  întâlnirea finală cu Dumnezeu.

Dacă măritul Allah mă va întâmpina pe şesul Învierii cu vorbe ca acestea:

• O, tu, care pari răpus de oboseală! Cu ce vii de pe drumul pe care l-ai străbătut?, i-aş răspunde:
• Doamne, cu ce poţi veni dintr-o temniţă? Am venit aici din temniţa lumii, unde am fost cufundat în tristeţe şi am ajuns tulburat din cale afară. În mâini n-am decât vânt. N-am la mine nici o faptă bună. Sunt, Doamne, pulberea din pragul porţii Tale. Nădăjduiesc că nu mă vei vinde şi că mă vei înveşmânta în caftanul milei Tale. Tu mă vei spăla de toate şi îmi vei uni cenuşa cu islamul. Când trupul meu va fi ascuns în praf şi acoperit de lespezi, rogu-Te să nu Te ocupi nici de binele, nici de răul pe care le-am putut săvârşi. Fiindcă m-ai făcut degeaba, trebuie să mă ierţi pe degeaba”.
• Allah a zâmbit şi mi-a dat acest sfat: Din tot ce ai vrea să spui, cel mai chibzuit lucru e tăcerea, căci despre ea nimeni nu are nimic de comentat.