„Iar când vrei să te răzbuni să aprinzi trei lumânări, să stropeşti de trei ori cu apă de izvor, neîncepută, să întorci icoană la perete şi să zici această rugăciune a răzbunării…”

Ce aţi citit mai sus este, fireşte, o glumă. Nimic creştinesc nu există în cuvântul răzbunare, pentru că esenţa credinţei noastre este tocmai dragostea, răbdarea, înţelegerea, îngăduinţa. Îmbrăţişarea. Susţinerea necondiţionată. Răzbunarea vine de la alt stăpân. Ştim cu toţii de la cine…

Totuşi, înainte de a fi următori ai Marelui Spălător de picioare apostoleşti, suntem traitori într-o societate ce iubeşte la nebunie şi promovează răzbunarea. Este “corect politic” să ai o atitudine răzbunătoare astăzi. „Să nu fiu luat de fraier, le voi arăta eu…” „Lasă că vine şi vremea mea…” „Mai vine şi moara la sac, nu doar sacul la moară…” şi multe altele, pe care le rostim în anumte situaţii, oricât de buni creştini am fi.

Răzbunării i se opune blândeţea

Vindecarea dorinţei de răzbunare vine odată cu dobândirea blândeţii, acea virtute în care se reflectă atât de frumos, frumuseţea lui Dumnezeu. Despre ea, spunea Parintele Dumitru Staniloae că este „o dispoziţie neclintită a minţii, care rămâne în faţa onorurilor şi a ocărilor, aceeaşi. Ea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ţi le produce aproapele şi a te ruga sincer pentru el. Ea e stânca ce se ridică deasupra mării mâniei, rămânând neclintită de valurile ei. Cu adevărat, omul blând e singurul care câstigă biruinţa asupra pământului.”

Şi totuşi ne răzbunăm…

Întrebarea ce rămâne – cum ne vindecăm de demonul acesta al răzbunării?

Uimitor, un frate din pustia Egiptului, în patria sfinţeniei, era luptat tocmai de patima răzbunării. Nu vă gândiţi la lucruri mari, pentru că şi a „comenta” mereu, a bombăni mereu, tot răzbunare se cheamă.

Căutând vindecarea, tânărul a mers la Ava Sisoe Tebanul. „Deci a spus stareţul: să ne rugăm lui Dumnezeu frate. Apoi sculându-se a zis: Dumnezeule, de acum, noi spre Tine nu mai nădăjduim, să nu Te mai îngrijeşti de noi, nici să răsplăteşti celor ce ne fac nouă strâmbătate, pentru că noi singuri ne vom răzbuna. Nu mai avem nevoie de Tine.

Iar fratele, auzind acestea, a căzut la picioarele părintelui, zicând: Iartă-mă, că de acum nu mă voi mai sfădi cu fratele şi îl voi ierta pe el.”

Doamne, vindecă-ne de răzbunare!