Un basm cu pitici. Pitici ce doresc să devină vrăjitori și magicieni adevărați. Într-o bună zi, un vrăjitor „cu acte”, trece prin sătucul piticilor, căutând un ucenic. Willow, un pitic fără nimic ieșit din comun şi alţi doi pitici plini de speranţă se înfăţişează înaintea acestuia, iar vrăjitorul le dă aspiranţilor un test simplu. Întinde mâna dreptă, îşi răsfiră degetele şi îi întreabă: În care dintre degete stă puterea de a controla lumea? Fiecare dintre cei trei pitici alege câte un deget, însă nici unul nu ghiceşte. Totuşi, vrăjitorul observă ceva la Willow şi mai târziu îl întreabă:

• Când ţi-am arătat degetele, care a fost primul tău imbold?
• Ei bine, a fost o prostie, răspunde jenat Willow. Voiam să-mi aleg propriul deget…
• Aha! exclamă victorios vrăjitorul. Ăsta era răspunsul corect!

De câte ori vine o încercare, un moment în care doar gândul la Dumnezeu ți-a rămas, ori când în ajun de anul nou ne facem planuri și speranțe pentru anul ce va urma, primul gând ce îmi vine este legat de „schimbarea vieții”. De câte ori mi-am promis că nu voi mai trăi așa de aproape de voia întâmplării? Să nu mai fiu doar un actor al scenei ce se numește viața mea… ci să fiu însuți regizorul. Șeful cel mare al vieții mele…

Însă necazul trece, răsare soarele, 1 ianuarie se topește sub povara lui 2 și 3 ianuarie, iar mari schimbări în viața nu prea reușim să facem. Este dulce stabilitatea. Obișnuița. Rutina, atât de condamnată, este de multe ori o „binecuvântare”.

Și iar vin ploile vieții și iar ne promitem că ne vom schimba. Un circuit închis ce se cheamă viața noastră. Unde greșim? Sau greșim undeva?

Urmaș al unei tradiții neîntrerupte de câteva sute de ani de viață monahală la poalele Atonului, trăitor într-un Occident cu totul și cu totul materialist, părintele Sofronie Saharov, a fost un om al contrastelor teologice. Teologie înaltă. Însă apropierea de Dumnezeu, de mântuire, au fost descrise de către părintele într-un mod firesc, de dulce prietenie.

Ce răspuns mai clar la toată problematica teologică de două mii de ani, ce a umplut biblioteci și biblioteci, poți găsi mai mult decât în formularea „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”?

Un oarecare monah l-a întrebat pe părintele Sofronie „cum să mă mântuiesc?”. Părintele i-a dat monahului acest răspuns: „stai la marginea deznădejdii, şi când nu mai ai putere, aşează-te şi bea o cană cu ceai”. Şi spunând acestea i-a oferit oaspetelui său o cană cu ceai. Iată cum exprima părintele Sofronie calea creştinului. Acest cuvânt este înrudit cu acela pe care Sfântul Siluan îl primise de la Domnul în urma unei nopţi de intensă luptă pentru a-şi păstra mintea curată în rugăciune: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. În această formulare surprinzătoare găsim exprimat paradoxul vieţii creştine, care înaintează căre Înviere prin Cruce, către iertare prin conştientizarea lucrării păcatului şi pocăinţă, către îndumnezeire prin smerenie.

Cuvinte mari. Însă degetul piticului și cana cu ceai a părintelui Sofronie, ne arată cât de la îndemână le avem pe toate și cât de mult complicăm, în genere, lucrurile. De la cele ale vieții până în cele ale teologiei. A scris. A vorbit. A „născut ucenici”. Însă mai presus de toate, părintele Sofronie a adus și aduce speranță. Că se poate. Că din fundul noroiului se poate ieși. Și chiar poți și străluci după baia schimbării și a pocăinței.

Doar o inimă străpunsă de dragostea pentru fratele căzut poate da atâta nădejde, în cuvinte puține, o lume a lui „hai, că se poate!”.

• „Orice dar adevărat nu este altceva decât o flacără de iubire.”
• „Dacă vrei să vezi un sfânt, uită-te în oglindă. Crezi că nu este sfânt ce vezi acolo? Este un sfânt în fa­cere…”.
• „Iubirea lui Hristos este cea mai sigură garanţie a Învierii.”