Este liniște. Și soare. O liniște ce nu caracterizează marele oraș, ce parcă are un scop în viața sa milenară, acela de a face zgomot.

Toate amorțiseră în această dimineață. O tăcere ce te făcea să-ți auzi până și părul cum îți crește, ori cum plesnesc bobocii de la florile din fereastră.

O liniște de Vinerea cea Mare, trăită în Occident.

Sacrul și sfințenia sunt noțiuni desprinse din povești pentru poporul cetății. Și totuși s-a păstrat ceva…Ceva din privirea oamenilor cu care te intersectezi pe stradă, îți spune că are loc, acum, astăzi, un eveniment. Special. Tainic. Treimic. Însă, puțini dintre locuitorii cetății știu și numele tainei…

Majoritatea magazinele sunt închise. Este zi liberă pentru toată lumea. Vinera Bună sau Vinerea Domnului.

Relaxare. Bucurie. Voie bună. Am apreciat liniștea oamenilor, chiar dacă nu înțeleg ei nimic din taina Crucii, amintindu-mi cu tristețe de febra cumpărăturilor din această perioadă în România.

Parcurile mustesc de viață. De viața florilor spre bucuria oamenilor. Nimeni nu se grăbește. Terasele și cafenelele sunt pline. În mijlocul unei străzi londoneze, țărmuită de restaurante arăbești în care sfârâie carnea de miel, o mână de oameni stau în jurul Mielului ce și-a întins mâinile pe Cruce.

Nu îi bagă nimeni în seamă. Preotul citește din Evanghelie, iar 20-30 de creștini ascultă despre dragostea răstignită. Este liniște. Și la terasele din jur și la biserica mutată temporar în stradă.

Vinerea lor, taina cea pierdută, a occidentalilor, în afara Crucii așezate în mijlocul străzii, este doar despre liniște. Oamenii nu știu de ce au o vineri liberă. Știu doar că vine Easter-ul. Dar ce este această sărbătoare, pe nimeni nu interesează. În toată această atmosferă de indiferență, în ochii lor, a oamenilor cetății, se citește o stare de liniște tainică. Și ce este Vinerea cea Mare, dacă nu este liniște, înainte de toate?

Vinerea noastră este în așteptare. În așteptarea unei Taine pe care o înțelegem doar în măsura în care viața noastră ni se schimbă la picioarele Crucii.