Sfinții nu sunt doar povești frumoase. Sfinții nu sunt doar în icoane, a trăi ca un sfânt din secolul al IV-lea este posibil și accesibil chiar dacă viețuiești la 1600 de ani distanță și îți faci veacul în cea mai cosmopolită capitală a lumii.

Autorii Patericului şi ai Filocaliei au fost oameni ca şi noi, au trăit în trup şi în lume, dar au avut permanent gândul înălţat către cealaltă lume – lumea viitoare – şi de aceea au luptat întreaga lor viaţă pentru a se asemăna cât mai mult Părintelui Ceresc. Noi le citim ca pe niște povești frumoase, și oftăm – ce vremuri!: Să te plimbi pe străzile Constantinopolului și să cânți Sfinte Dumnezeule cu Sfântul Ioan Gură de Aur, ori în Capadocia să auzi predica duminicală a Sfântului Vasile cel Mare despre Duhul Sfânt, ori să te plimbi între Tebaida și Sketis, pe malul Nilului, în lumea pusnicilor Egiptului și să mănânci finice și să bei apa clocită a deșertului…

STOP CADRU. Finice? Adică curmale? Le știm cu toții. Le-am consumat cel puțin o dată-n viață cu toții.

Londra îți oferă multe. Chiar și din punct de vedere culinar. Occidentul și Orientul sunt la un touch al cardului distanță, în magazinele italiene, franțuzești, spaniole, turcești, arăbești, indiene, ba chiar etiopiene și somaleze.

În sfânta și Marea Luni am găsit finice. Finice patristice. Mari cât jumătate de deget. Așa oare arătau și finicele Sfântului Macarie Egipteanul?

Pustiul și hrana părinților

Patericul şi Filocalia sunt două lucrări ascetice fundamentale ale spiritualităţii răsăritene. Dacă Filocalia ne prezintă sistematic învăţăturile duhovniceşti ale credinţei noastre, Patericul ne exemplifică în mod practic modul în care oameni cu viaţă creştină îmbunătăţită au înţeles să practice aceste învăţături şi să le împlinească.

Pustiul, în acele vremuri, era considerat o adevărată „academie a sfinţeniei“, un „laborator al desăvârşirii“, iar cei ce vieţuiau în el erau creştini însetaţi de desăvârşire. Pustiul este asociat, în ascetica ortodoxă, cu un tărâm al diavolului, locul predilect al ispitelor lui. Să ne aducem aminte de episodul scripturistic în care Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost ispitit în pustie şi apoi, biruindu-l pe diavol, a ieşit la propovăduire. În mod similar, pentru mulţi dintre asceţii creştini, deşertul sau pustia era locul unde se dădeau luptele cele mai grele pentru dobândirea nepătimirii.

Nu mâncarea este cea mai importantă latură a vieții Părinților, însă ei trebuiau să rămână în viața trupească. Cu ajutorul mâncării. Ce mâncau totuși părinții?

Despre Sfântul Antonie cel Mare, ni se spune că, după ce a rămas în munţii pustiului, a avut o vreme mâncare de la saracini, dar apoi lucra pământul şi se hrănea cu grâu şi cu finice (curmale).

După spusele Sfântului Isaac Sirul, monahii din Egipt îşi pregăteau pâine uscată pe care o consumau apoi de-a lungul întregului an. Despre Sfântul Eftimie cel Mare se povesteşte că a hrănit patru sute de oameni care veniseră la mănăstire, cu doar câteva pâinici. Sfântul Luca din Elada, încă din copilărie, nemâncând nici carne, nici lapte, nici ouă, nici mere chiar, se hrănea numai cu pâine de orz, cu apă şi cu verdeţuri de grădină, iar miercurea şi vinerea, până la apusul soarelui postea.

Cuviosul Eusebiu, pomenit pe 15 februarie, suindu-se în vârful unui munte, şi-a făcut o mică îngrăditură de pietre şi se hrănea cu năut, bob muiat şi, arareori, gusta smochine uscate. Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog se împărtăşea zilnic cu Sfintele Taine şi se hrănea numai cu verdeţuri şi seminţe.

La Sfântul Macarie Egipteanul găsim și rețeta cu șase finice. Sfântul, când auzea că cineva a făcut o faptă duhovnicească de seamă, umplându-se de râvnă, o îndeplinea şi el. Astfel, auzind că monahii de la Tabenisi în tot postul mare mâncau bucate negătite la foc, s-a hotărât să nu mai mănânce şapte ani bucate pregătite la foc, ci numai verdeţuri crude şi legume muiate. „Și petrecând așa, șase finice pe zi, mânca spre slava lui Dumnezeu.”

De ce șase și nu șapte, care sună mai biblic? De ce nu cinci finice, mai puțin decât șase? Nu știm gândul Sfântului Macarie. Însă ideea nevoinței sale împărtășește trăirea patristică rezumată frumos, în câteva cuvinte de către Sfântul Grigorie de Nyssa, „nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre cumpătate”. Aceasta este una dintre lecţiile pe care ni le-au lăsat Sfinţii Părinţi nouă, trăitorilor în lume, care suntem tributarii unui alt regim de viaţă şi care, în tumultul în care trăim, nu putem alege o astfel de alimentaţie.

…

În Sfânta și Marea Marți, fără pic de smerenie am încercat și eu finicele Sfântului Macarie Egipteanul. Parfumate. Cărnoase. Dulci. Ce mai, o desfătare… Departe de la mine a încerca a trăi ca un Sfânt. Un exercițiu al pântecelui modern de a trăi doar din punct de vedere culinar după modelul patristic.

Cu șase finice sunt treaz de la 5.20. Am fost la Liturghie de dimineață, am alergat în tot șantierul jumătate de zi, am fost la Denia Sfintei și Marei Miercuri, am putere și energie pentru a definitiva aceste rânduri…și mă gândesc că se poate trăi, spre slava lui Dumnezeu cu șase finice.

Cu șase finice și gândul la pasca Învierii…