Metroul de șase și ceva dimineața. Un șarpe metalic ce ne poartă în pântecul Londrei, îmi arată starea lumii, așa cum este ea dincolo de oglindă. O lume cu ochii în telefoane, ici colo câte o carte și fiecare în lumea muzicii lui ce ne urlă între scărița, nicovala și ciocănașul urechilor. Fiecare pentru el. Cu lumea lui. Cu spațiul lui. Cu visele și dorințele la purtător.
În tot acest tablou al EU-ului, cineva, dimineață de dimineață, îmi strică armonia portativului. Este o doamnă, trecută de 50 de ani, probabil, ce învârte între degete un rozariu. Un fel de metanier din tradiția apuseană. Bob după bob, iar pe buze, rugăciune după rugăciune. Acum câteva dimineți, am stat față în față. Un om bun, un om care se roagă. Asta am văzut. Un om care merge la serviciu și se roagă. Deși trăiește în Occident. Și sigur nu este ortodoxă.
Am fost obișnuiți să credem că în Occident nu mai este nimic bun din punct de vedere al lumii lui Dumnezeu. Până să gust, așa am crezut și eu – pentru Occident, Dumnezeu a murit!
Și la prima vedere, exprimarea filosofului negativist, este valabilă. Valorile morale, credința, duhovnicia, taina, misterul și frumusețea vieții creștine, toate, sunt valori ce au în față un mare minus.
Doar la prima vedere, pentru că dacă dai la o parte straturile culturilor asiatice, după ce scazi din ecuație nihilismul, materialismul dus la extrem și indiferența față de religie în general, rămâne o mică lume a lui Dumnezeu. Pentru că deși nu se vede, există o Europă a lui Dumnezeu.
Bătrâna Europă a lui Dumnezeu se poate pipăi. De cine dorește și are ochi să vadă. Spre exemplu, de câțiva ani, Liturghie de Liturghie, dau mâna cu Dumnezeu într-o biserică construită cu câteva sute de ani înaintea Neamțului, Bistriței sau Putnei de acasă. Adică înainte de Schisma cea Mare din anul 1054. E plină ochi. De poporul lui Dumnezeu ce se împărtășește în fiecare duminică. Trei potire se golesc de slava Lui Dumnezeu și umplu inimile a câtorva sute de oameni. O evlavie euharistică, despre care am citit doar în viețile sfinților. Unde? La Londra. Adică în Occident, acolo de unde, așa cum spun unii, nu vine nimic bun.
Mai doriți și alte detalii? Te poți odihni duhovnicește la Londra, pe alese. Moaștele Sfântului Nectarie, ale Sfântului Pantelimon, mormântul arhiepiscopului Antonie de Suroj, mănăstirea de la Essex, mulțimea catedralelor și bisericilor grecești, rusești, românești, antiohiene, sîrbești, toate doar la un metrou distanță. Doar să vrei să te odihnești duhovnicește…
Bun și bine găsim doar în Ortodoxie. Așa este. Însă Sfânta Ortodoxie trăită autentic nu ne limitează de a fi oameni înainte de toate. Este adevărat, trăim într-o vreme a cârcotelilor, ca mod de viață. Dar mai trist este faptul când cârcoteala noastră manifestată public pune lacăt dragostei, motivând tocmai ortodoxia credinței.
O lume a apus în flăcările catedralei din inima Parisului. Încă zece catedrale de se vor reface sau ridica, 15 aprilie 2019 vă rămâne o zi aparte în istoria mântuirii. Nu putem să nu ne întrebăm ce-a vrut ca Dumnezeu să înțelegem din inima pârjolită a Europei?
”Păi cum să nu ardă?” ”În Occident nu mai este nimic bun”. ”Puținii creștini, atât cât mai sunt sunt catolici sau protestanți, papistași și eretici”. ”Erau niște demoni sculptați pe zidurile catedralei, de asta a ars”. ”Sunt eretici, nu o cinstesc pe Maica Domnului, ori nu o cinstesc corect”. Sunt doar câteva din rândurile ce s-au scris ca și comentarii în social media la evenimentele legate de incendiul catedralei Notre Dame din Paris.
De către cine au fost scrise aceste rânduri ? De către bunii noștri ortodocși…
Este adevărat, lor, occidentalilor le-a ars catedrala. Pe mulți nici nu îi mai interesa ca spațiu al lui Dumnezeu. Însă nouă ne arde încă omenia din lăuntrul nostru. Respectul pentru celălalt, pentru durerea și încercarea prin care trece. Ne arde cu vâlvătăi și ni se năruie bruma de acceptare. Nouă, ortodocșilor, urmașii direcți și fideli ai Mântuitorului ce a primit pocăința desfrânatei în casa lui Simon: ”I se iartă mult, pentru că mult a iubit”, a spus Hristos. Ortodoxia este sfântă tocmai pentru libertatea dragostei și pentru puterea de a te pune pe locul al doilea, după și pentru Liturghia fratelui.
Da, este mai ușor și mai confortabil să poruncim Maicii Domnului pe cine să iubească. Notre Dame va rămâne ceea ce este și pentru noi imnul Apărătoare Doamnă. Adică ”mulțumire pentru biruință”. Care biruință? Așa cum am spus și la început, mică, firavă și plăpândă, încă există o Europă a lui Dumnezeu!