Discurs despre veșnicia vieții la coada pentru cremele antirid

Aprind câte un pai de lumânare. Pai după pai. Lumină după Lumină. „Doamne miluiește-ne pe noi și lumea ta” – la prima lumânare. Apoi pe cei dragi și prea dragi. Unul câte unul și toți laolaltă. „Nu vă bateți. Lumină pentru toți”. Câte o lumină lină și pentru cei mai puțin dragi. „Pomenește Doamne pe cei ce ne fac strâmbătate – de parcă eu aș fi tare drept… Celor ce ne fac bine… fraților și rudeniilor. Celor ce ne slujesc și ne miluiesc pe noi. Pe cei din necazuri, Doamne să nu-i uiți. Iar la urmă Doamne, să nu uiți și pentru mine…”

 Mă mut la capătul opus al lumânărarului. Îi iau la rând pe cei întorși la Domnul, cu dor. „Cei mai înainte adormiți, părinți și frați ai noștri”, „pe toți frații ce i-am însoțit către Cer, du-le Doamne o bucurie de aici”.

 

În fiecare lumânare este de fapt o declarație de dragoste. Una veșnică. Toți ne dorim să „facem dragoste” într-un fel sau altul. A aprinde o lumânare este cel mai bun mod de „a face dragoste”. Și cel mai sănătos. Mai ales pentru cei care nici măcar nu s-ar aștepta că tu – poate un străin în viața lor – îi pomenești și te rogi pentru el. De ce aprindem lumânari oare? Doar pentru că „așa este bine” sau că ne dă  doar o stare de bine? Ori poate din obligație?

Le aprindem din dragoste. Pentru că iubim. Mult. Bine. Puțin. Știe Dumnezeu. Aprindem lumânarea și mărturisim veșnicia vieții.

A devenit un subiect greu de înțeles și de asimilat de către omul modern, termenul de „veșnicie” și viață veșnică. Chiar și în teologie. Vorbim și propovăduim mântuirea, îndumnezeirea omului, chenoza și taina răscumpărării de pe Cruce a Bunului Mântuitor, dar ne strânge în spate să vorbim despre veșnicia vieții.  Pentru că ne este teamă de veșnicie. Ne plac lucrurile rapide – toate astăzi sunt cu fast în față. Și le apreciem. Cu ce se compară bucuria de a fi luat în față la o coadă oarecare? Pentru că nu mai avem timp. Mai ales pentru lucurile importante. Însă ne preocupă  nimicurile.

Astăzi, m-a fascinat o cutie. Era albastru cobalt. Metalică. Cu margini aurite, cu funde roșii desenate, prezentând delicioși biscuiți englezești. Pentru frumusețea cutiei, nici măcar  nu te mai impresionează conținutul. Am întins mâna precum odinioară Eva spre măr și am rămas dezumflat. Erau biscuiți pentru pisici. Nimicuri în cutii prețioase. Așa am ajuns și noi. Pachete ochioase cu funde exterioare, cu miresme chiar și de virtuți creștinești. Însă goale tocmai de veșnicie.

Unde mi-aș dori să vorbesc mult și tare despre veșnicia vieții? La un raion de creme antirid. Acolo unde mergem cu toții speriați de un rid. „Vai, a apărut. Primul… cum îl gestionez. Cum îl ascund?”

 O cută a pielii îngăduită de către Dumnezeu. Vom avea mii în câțiva ani. Un semn proorocesc că ne trecem. Că ne petrecem spre Dumnezeu. Dacă ne sperie un rid în colțul ochiului drept și un fir de argint la tâmpla minții, cum ne va suna acest cuvânt „veșnicia”?

„Bunule învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” îl va întreba tânărul bogat pe Mântuitorul, mâine, la dumnezeiasca Liturghie. Iar noi, detașați ne vom astupa urechile la cuvântul „viața de veci” și vom pune accent pe bunătatea Mântuitorului. „Că bun și iubitor de oameni, Dumnezeu ești și ție slavă înălțăm”. Bun este Domnul, dar cum stă treaba cu veșnicia, când noi îi cerem lui Dumnezeu nimicuri – serviciu, „spor la bani”, destine de succes și sărbători fericite?

Curaj ne trebuie să recunoaștem că teoretic știm, conștientizăm câteodată, ne îndulcim teologic în mărturisirea veșniciei vieții noastre. Însă când dăm examen cu viața, suntem precum cutia frumoasă cu biscuiți. Biscuiți pentru pisici.

Greșeala cea mai mare pe care o putem face este să ne considerăm centrul lumii și măsura tuturor lucrurilor. De parcă nu am fi veșnici. Din cauza egoismului, omul modern s-a îngustat și încearcă să Îl îngusteze și pe Hristos la omenitate, la măsura neputincioasă a omului.

Dacă am conștientiza veșnicia vieții noastre am fi mult mai atenți la viața noastră. Pentru că veșnicia vieții înseamnă de fapt veșnicia unei fapte. Ori al unui cuvânt. Ne gândim că atunci când jignim pe cineva, acel cuvânt, scăpat cu nesăbuință, este unul veșnic? Oricât te-ar ierta omul, veșnicia jignirii noastre o vom purta. Până la Dumnezeu.

„Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” ori creme antirid. De fapt, toate acestea sunt discursuri ale lumii ce tremură de greutatea cuvântului „veșnicia vieții”. Închidem ochii, ne facem că nu am auzit că viața noastră este veșnică, se termină Liturghia și ne vom mângâia cu un prânz binemeritat, ne vom lua cu conștiință vitaminele iar la culcare, crema de gălbenele și un „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. De parcă nu am fi veșnici…

Un gând despre “Discurs despre veșnicia vieții la coada pentru cremele antirid

  1. Ivanov Andrei Alin zice:

    Copilul mi-a adormit iar eu plâng după mama, a plecat la Domnul pe 9.11, și nu pot încă sa îmi revin, plang si ma rog la Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în Impărăția Lui. Deschid datele mobile sa citesc ceva spre mângâiere și primesc notificarea despre articolul dvs, mângâiere.. O fi doar intamplare? O seară liniștită va doresc. Doamne ajută! 

    Trimis din Yahoo Mail pe Android

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s