„Omul meu a venit de la colhoz, de la adunare și zice: mâine ne evacuează! Iar eu zic: dar ce facem cu cartofii? Se făcuseră tare mulți, ca nici într-un an. Am plecat. Am luat într-un săculeț pământ de la mormântul mamei. Și atât. Am stat în genunchi și am zis: iartă-mă că te las aici. Noaptea m-am dus la ea și nu mi-a fost frică. Oamenii își scriau numele pe case. Pe bârne. Pe asfalt. Dar nu am știut niciunul că nu ne vom mai întoarce niciodată.

Îmi amintesc de toate. Zboară întruna avioane. Jos, jos, deasupra capetelor noastre. De la centrală. Unul după altul. Iar la noi este evacuare. Strămutare. Asediază casele. Unii s-au încuiat în case. Vitele urlă. Copiii plâng. Război! Iar soarele strălucește. Femeile se târau în genunchi în fața caselor. Se rugau. Soldații au luat pe una, pe alta, apoi pe încă una, în mașină….

O bunică a ieșit singură din casă. Lângă poartă. Cu o boccea. O icoana pe care o strângea în brațe. Un ilic, pe mână atârnat și un pisic ce stătea cuminte lângă picioarele bătrânei. Soldații i-au luat basmaua strânsă în patru colțuri și i-au aruncat-o în mașină. Bătrâna a zis cu lacrimi: Dacă nu luați și pisicul, să nu mă luați nici pe mine. Au urcat-o cu forța în camion, iar pisicul a luat-o la fugă înapoi în casa goală… Asta-i tot ce poți lua cu tine după o viață!”

Asta-i tot ce poți lua cu tine după o viață. După o veșnicie de clipe, de bucurii și lacrimi, pleci cu o icoană, un ilic și cu un pisic. Din care sumă a vieții, scădem pisicul ce va rămâne  pe malul vieții de care tocmai ne-am despărțit.

Sunt doar câteva fragmente din o carte cât o Liturghie – Rugăciune pentru Cernobîl a ziaristei bieloruse Svetlana Aleksievici. După dezastrul nuclear de la deja prea cunoscutul Cernobîl, din anul 1986, sate din jurul centralei au fost evacuate. Fără drept de apel. În marea majoritate a cazurilor, anunțul evacuarii a sosit seara la primărie și se răspândea ca un foc în tot satul. Ce puteai să iei cu tine într-un autobuz în care încăpeau doar oameni? Ce să alegi după o viață de muncă? De ce să te desparți, când știi cât te-ai trudit cu toate? Nici sacii cu grâne, nici vitele cele îngrășate, nici tablourile, nici canapelele din piele, nici măcar pătura de la bunica.

Iar bătrâna aceasta a luat esențialul: icoana ce a însoțit-o toată viața, ilicul împletit de mâna sa ce avea să-i ție de cald acolo unde viața o va duce și pisicul pentru că nu putea ca pe singura vietate care i-a rămas lângă suflet după o viață, să o lase la voia întâmplării.

…

S-a sbârlit cu vremea. Nu îți vine să-ți porți ADN-ul pe afară în Londra noastră cea de toate zilele dacă nu ești obligat să o faci pentru muncă sau alte pământești interese. Dimineața de sâmbătă? În fața geamului mare, cu caloriferul dat la maxim, îmbrăcat cu o vestă de scriitor pensionat la cerere, cu o carte adâncă pe brațe, miros de mere coapte de la bucătărie și ochii la ploaia ce bate la geam. Din fotoliu, toate se văd frumoase.

„Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!” aș fi putut să-mi șoptesc doar pentru mine, în timp ce îmi celebram egoista dimineață de sâmbătă. Precum odinioară bogatul din Evanghelie. Stau și calculez: internet prin aer, laptop, telefoane la discreție, cosmetice felurite și creme pentru toate părțile corpului, nenumărate cămăși, cîrlige de rufe, multe pahare, căni de cafea și tot atîtea de ceai, condimente asiatice, dulceață de la turci și miere bio zaharisită din România. Orez de cinci feluri. Cărți și cărți în mai multe exemplare, chiar și dubluri la unele.

Mi-a rodit țarina. Mie și bogatului, deși de ceva ani îmi spun că nu mă voi lega de lucruri. Iar casa tot se umple. Pentru că ne trebuie. În principiu, toate trebuiesc. Dar când vine timpul socotelii, ori evacuarea ca în `86, ce iei cu tine? De ce te poți dezbăra și cu ce vei ieși la poartă? Vom spune că importantă este viața, familia, pentru unii icoana de la bunica, pentru alții actele și cardurile – restul se mai fac… Toate doar cu gândul că o poți lua de la capăt. Și iar te pui pe strâns. Iar cârlige de rufe, aspirator, fier de călcat. Cești și căni după căni… de parcă viața ar fi făcută doar din a bea ceai și cafea din trei cești în același timp…

Avem noi nevoie de toate astea?

Niște pâine cu miere ar fi suficient, pentru cină? Sau covrigi cu iaurt, sau o ciorbă care să ne țină aproape o săptămînă. Sigur ar fi suficient. Ori vorba vlădicăi Pimen „mai bine este a mânca pâine uscată, dar cu dragoste, decât viţel gras, dar cu vrajbă!”

Cu ce a greşit bogatul ? Era în fond …prevăzător, ceea ce era bine. Și noi suntem prevăzători. Dar nu îl luăm în calcul și pe apropele. Pe Dumnezeul din fratele nostru ce se află în nevoie. Din fața geamului și a caloriferului clocotit, îi iubești pe toți și chiar îți pare că te-ai jertfit, pentru că tu ești cel care ai făcut cândva o oarecare faptă… Dar nici nu ne-ar trece prin gând să ne identificăm, măcar o clipă, cu bogatul din Evanghelie. Vom asculta mâine evlavioși Evanghelia, îl vom condamna în inimile nostre pe săracul bogat și neînțelepciunea lui nebunească – „cum a putut să gândescă așa ceva, auzi tu, să-și mărească hambarele în loc să dea la săraci, ori la vreo mănăstire prea bogată?”, vom lua apoi anaforă, vom săruta dreapta lui Hristos din icoană și ne vom propti în primul magazin pentru că ne-am amintit că ne mai trebuie … măsline, muștar, compot de ananas, șervețele roșii, uleiuri parfumate și… cărlige de rufe, brânză tofu – că e post…