E parte a farmecului României. Și e dovada că în sfârșit, și noi românii ne-am emancipat. Fără a supăra pe cineva, constatăm mai ales prin intermediul rețelelor de socializare, acolo unde spunem noi singuri despre noi, chiar dacă nu ne-a întrebat nimeni, conturarea unui anumit profil de tânăr, de cele mai multe ori în varianta masculină, în care țara și părinții își pun toată nădejdea pensiei de mâine.

O reinterpretare a tocilarului din anii de dinainte și imediat de după 90. Este pasionat de tehnologie, expertul digital care le ştie pe toate şi care visează algoritmi şi aplicaţii mobile. E la curent cu cele mai cool dispozitive, ştie ce merită banii şi ce nu. Te poate consilia la incredibilul preț de un like, mai scump, poate doar un share. Este suav, sofisticat şi se vrea formator de opinie. Totul se vede doar în alb și negru de deasupra bărbii îngrijită după reguli născocite la Milano și Londra, barbă ridicată la cinste de obiect de uz personal.

De la înălțimea sa, lumea este doar spațiul judecății sale: viitorul este al celor care vor implementa globalismul, educația sexuală/gender obligatorie din grădiniță, scoaterea în afara legii a medicinei vechi (fitoterapie, homeopatie, acupunctură), tradițiile sunt ceva de neînțeles din trecutul nostru medieval, atenția focusată pe ecologie, încălzire globală, soarta pinguinilor, vacinarea obligatorie a tuturor retrograzilor, iar bomboana de pe colivă, firește Biserica. Acea instituție mâncătoare de bani publici, popii cu veșmintele țesute din mărgăritare și aur, engolpioanele patriarhului și banii cei mulți dosiți prin mănăstiri sau cine știe pe unde, aiurea. Pe scurt, tânărul progresist. Sunt tinerii noștri. Din sângele nostru, din plămada poporului trecut prin foc și spadă, în istoria ce a fost nemiloasă cu noi românii.

Cu părere de rău, trebuie să recunoaștem că nu mai vorbim aceeași limbă. Fără a face prea multe, unii sau alții, de la zi la zi, se conturează două categorii distincte, cu o comunicare cu valențe violente, conservatorii, tradiționaliștii ori baticoșii și modernii progresiști. Și parcă mai mult ca la noi la români, niciunde nu se vede mai clar conturată această dezbinare. Constatăm și stăm cu mâinile în social media, acolo unde deocamdată se duce bătălia. Dar ne gândim vreun minut că ceea ce este acum pe facebook se va muta în sufrageria noastră? Ce vom putea îngâna când propriul prunc, acum cu barbă și băutor de smoothies, îți va zice „învechitule”?

Să nu mai avem niciun cui al lui Pepelea în dialogul dintre noi? Fiecare își încrucișează brațele a refuz psihologic, ne întoarcem spatele, aruncându-ne vina de retrograzi sau progresiști unii altora.

La o privire  mai atentă, ne regăsim unii în mesajul altora. Ca și cum Iulian Capsali ar încerca să stea de vorbă cu tânărul Caramitru despre … Brâncoveanu. Constantin Brâncoveanu. Pentru noi, Sfânt și icoană a Bărbăției. A acelei bărbății creștine care ne lipsește multora dintre creștinii vremurilor noastre care mergem la Nicula în deal, la Făcătoarea de Minuni și nu sărutăm icoana de frica covidului…

Pentru ei, Constantin Brâncoveanu poate fi un portret al progresistului de ieri. Cum adică Sfântul să fie un progresist?

Omul care a schimbat o întreagă epocă

Român adevărat, ortodox până la moarte, domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost omul epocii care a depășit multe granițe, dincolo de formalismul epocii. Că a fost un vizionar se poate constata ușor. Într-o lume dominată încă de medievalisme, Sfântul a fost omul reformei. Adică progresist. A fost inima care și-a dorit pentru ai săi, mai mult. Și mai bine.

Nu vom pomeni nimic de finalizarea tipăririi primii Biblii în limba română la 10 noiembrie 1688, pentru că vom fi blamați drept părtinitori în dialog.

Dar putem aminti cu fruntea sus de înfiinţarea „Academia de la Sfântul Sava”, una dintre cele mai reputate instituţii de învățământ din Europa de sud-est, unde se studiau literatura, filosofia antică și cea creştină, cu predare în limbile latină și greacă veche. Un fel de Sorbona a Balcanilor, în inima Bucureștilor.

La Bucureşti, în anul 1699, inaugurează „Uliţa Mare”, devenită ulterior „Podul Mogoșoaiei”, iar mai apoi „Calea Victoriei”, una dintre primele artere de circulaţie din capitala țării. Acolo unde ne fotografiem pentru social media. Să dea bine. De Palatul Mogoşoaia, ridicat în anul 1702, cu coloane de piatră, în stil veneţian, monument de vârf al arhitecturii civile brâncoveneşti, să ne mai întrebăm?

Să mai amintim de primul abecedar pentru românii transilvăneni. Foarte aproape de Clujul cosmopolit și corporatist, Sfântul tipărește la Alba Iulia, în anul 1699, „Bucoavna”, prima carte didactică românească.

Cu ce ne umpleam noi astăzi paginile social media, unde postăm citate care de care mai culturale, dacă Sfântul nu aducea în umila Valahie strălucirea culturii cu ample influențe ale Renaşterii, dar mustind de autenticul  românesc. Antonio Maria del Chiaro, italianul „Secretar pentru limbile Europei” în slujba lui Brâncoveanu, se minuna de grădinile palatului, care „erau foarte frumoase, de formă pătrată și desenate după gustul cel bun italienesc”.

Nimic despre martiriu. Nimic despre credință. Nimic despre o credință ce ne-a rămas icoană a bărbăției sfinte. Brâncovenii se smeresc astăzi. Își lasă aureolele în Rai și vin în albe cămăși cu gulere purpurii, să ne împreuneze mâinile. Nouă, retrograzilor sau progresiștilor din același neam. Românesc.