Certitudinile lui Petru

Aveau ochii cârpiți de somn. O zi grea tocmai se încheiase. Să pigulești firimitură cu firimitură și oscior cu oscior, după ce s-au ospătat miile lui Israel însetate de cuvânt și de minune, nu este lucru ușor. În suflete li se amesteca uimirea minunii nemaivăzute de a hrăni poporul împărțind iubirea sub chip de pâine dar și amărăciunea despărțirii de El. Cine este Acesta care poate scoate și un imperiu din foame? De ce oare ne-a alungat și a preferat să rămână singur, cu pustia și întunericul, când ar trebui să fie cu noi și să ne explice și nouă ce să facem acum cu cele 12 coșuri de firimituri. Și unde să ne ducem fără El? Parcă și marea ni se împotrivește acum… oare să ne întoarcem după El?

Vântul și valuri mai văzuseră ei, apostolii lui Hristos, doar erau pescari cu acte în regulă. Dar parcă furtuna aceasta are ceva… deosebit. Corabia își plângea anii din toate încheieturile. Nu va ceda, pentru că obârșia sa îi este într-un falnic cedru din Libanul lui Dumnezeu. Dar dacă totuși va ceda…

Îndoiala li se strecoară în suflete. „Să fie cea din urmă noapte împreună?” Ce bine le-ar prinde certitudinea că vor vedea zorii dimineții și soarele născându-se din spuma mării… Da, dacă le-ar da cineva o certitudine, ar fi minunat. Ar fi totul.

O mână întinsă este o certitudine. Cea mai palpabilă certitudine. Și cu toate acestea Petru, liderul, cere o certitudine la certitudine: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă!”

Probabil, El a zâmbit cu candoare. Și a zis: Vino!

Închid ochii și mă aduc în istoria zilei de 31 decembrie 2019. Vreme de cercetare, dar mai ales vremuri și timp de planuri. Pentru 2020 ce stă tocmai să se nască din pântecele veșnicului timp. Câte planuri? Câte dorințe? Ce realizări mărețe se întrevedeau… Și pe toate le-a schimbat un virus care nici la microscop nu se vede bine, dar care ne-a întors lumea personală pe dos, de nimic nu mai este ce a fost. Revenind la timpul de făcut planuri, doar faptul că un nou an începea, ne dădea deja certitudinea că va fi bine. Sigur că va fi bine, pentru că nu se poate altfel.

Suntem oamenii certitudinilor. Ne simțim confortabil cu certitudinea la braț. Deja mijind ochii la 1 ianuarie 2020, aveam, poate, certitudinea vacanței din august… Cu cine, când, cât vom cheltui, ce vom vizita, ce și unde vom mânca, ce fotografii vom posta pentru ciuda „prietenilor” virtuali, de unde vom mai avea bani de supraviețuit după vacanță, până la următorul salariu. Pe toate le știam, până la ultima virgulă. Erau toate ale noastre cu certitudinea prezentului încă netrăit. Doar o chestiune de timp  ne mai despărțea.

Acum când toate ni s-au schimbat, se propune o întrebare aproape retorică: de ce încă ne facem planuri? Ce certitudini (n-)avem, care ne împing spre alte și alte planuri?

Avem intoleranța la incertitudini

O sudoare rece coboară pe coloana lui Petru şi o întrebare începe să se cuibărească în mintea sa de om simplu: „să fie Domnul cu adevărat? Dar, totuși, dacă nu este El? Toate câte le-am gândit cu și alături de El, Evanghelia, Antiohia, Roma, credincioșii, Biserica, lumea câștigată în iubire și în slujba binelui, toate se vor scufunda în marea cea amară, împreună cu trupul meu bătrân. Da, am nevoie de o certitudine că El este. Nu mă pot arunca cu capul înainte, așa, fără de înțelepciune…”

Petru. Tocmai marele Petru, cel care văzuse minunile toate, și vinul înmulțit la Cana, învierea de la Nain, pe orbii din Capernanum, hrănirea poporului la ceas de seară, a luat masa cu Lazăr ce gustase moartea trei zile, tocmai Petru, încă mai avea nevoie de o certitudine. Una în plus.

Și nu este de judecat, pentru că toți ne aflăm în situația apostolului. Ce ne înspăimântă mai mult decât să nu știm ce ni se va întâmpla mâine? Sau săptămâna viitoare? Unde vom fi oare peste zece ani?

Trebuie să ne fim cinstiți și să recunoaștem că avem o intoleranță crescută la incertitudini.

Nu pentru judecarea lui Petru ne-a rămas notată clipa aceasta în Evanghelii. Ci pentru reașezarea noastră în lumea lui Dumnezeu. Dacă nu am învățat deja, experiența lui Petru ne arată că nimic din ceea ce numim credință nu e țintuit în cuiele certitudinii. Ci este – mereu și mereu – o împreună-lucrare cu Dumnezeu. De-a lungul drumului vieții, întâlnim obstacole, greutăți și situații fără ieșire, ce par a fi capătul drumului. Te oprești din respirat, ridici ochii la cer de unde doar pare că nu te aude nimeni, nu știi încotro să o apuci și te simți al nimănui. De unde toate acestea? Din simplu fapt că nu avem un certificat de certitudine că drumul ce îl vom alege, va fi și cel bun. În final, ajungem să ne dăm seama că lucrurile n-au fost niciodată pe cât de rele am crezut noi, că sunt și că aveam deja pus de către Dumnezeu în buzunarul de la piept tot ceea ce ne trebuie pentru a supraviețui și chiar pentru a crește. Spre lumină și spre bine.

Punct. Trimit textul la corectat. Oare mâine va ploua? Să îmi pun umbrela în geantă? Dar ce certitudine am că nu o car fără un motiv întemeiat…. Hmm…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s