Ştiu că sună filocalic, în spiritul părinților Ortodoxiei, dar această mărturie, surprinzător, nu vine din teologia Răsăritului. Ci din Occident, acolo unde creștinismul apune.

Cu riscul de a intra în gura zeloţilor şi a parabolanilor de internet, actualul episcop al Romei, Francisc, este autorul zicerii de mai sus. De fapt a spus mai multe, într-o emisiune a postului de radio InBlue.

A fost un discurs de teologie aplicată, de teologie şi trăire creştină cotidiană, valabil pentru omul trăitor atât în Apus cât şi în Răsăritul Ortodox. Pe cine deranjează, să închidă pagina:

„Diavolul intră prin buzunare. Cel mai mare duşman al lui Dumnezeu – cel mai mare – e banul. Gândiţi-vă că îi conferă statutul de domn, de stăpân, când spune: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, la doi domni – Dumnezeu şi banul (…). Pentru că banul e un idol. Vedem asta acum, în lumea noastră, unde se pare că banul trage sforile. Banul e un instrument făcut să slujească, iar sărăcia e inima Evangheliei.

Iată adevărul: diavolul intră întotdeauna prin buzunarele oamenilor, întotdeauna. Buzunarele sunt poarta lui. Trebuie să luptăm ca să construim o Biserică săracă pentru săraci, după cuvântul  Evangheliei (…)

„Dă-mi, Doamne, simţul umorului”

„Simţul umorului e un har pentru care mă rog în fiecare zi, mă rog să pot râde când mi se spune o glumă… Fiindcă simţul umorului e înălţător, te ajută să vezi vremelnicia vieţii şi să iei lucrurile cu seninătatea unui spirit eliberat. E o atitudine omenească, dar e atitudinea cea mai apropiată de graţia divină (…), e capacitatea de a fi copil în faţa lui Dumnezeu. Lăudaţi-L pe Domnul cu un zâmbet şi o glumă bună”…