Suferinţă, suferinţă şi iarăşi suferinţă. Nu, nu sunt adept al budismului să cred că totul este suferinţă, dar de la zi la zi, unde întorci capul, cu cine vorbeşti, suferinţa este aşa, precum un fir roşu care poate fi urmărit, sau oarecând firimiturile fraţilor Hansel şi Gretel.

Neîmpliniri de orice gen doriţi, lipsuri, gânduri, planuri cum să ieşi dintr-un necaz, toate la un loc creează şi aduc suferinţă. Însă toate la rândul lor pălesc în faţa bolii. Nu cred că este ceva mai aducător de tristeţe pe faţa semenilor, decât flagelul bolii.

Oricât am vorbit noi de aspectul mântuitor al suferinţei şi al bolii, de teologia bolii, de mângâierea suferinţei, de tristeţea bucuroasă şi alte concepte filocalice, vrednice de iubit, fraţilor, oameni suntem, să o spunem pe cea dreaptă – în faţa bolii totul îngenunchează. Sunteţi liberi să mă contraziceţi…

 

Săptămâna acesta blocat în aglomeraţia de pe Bloomsbury Street, eram furat de imaginea unei trăsuri elegante cu doi cai albi. Nu îţi este dat să vezi aşa ceva în fiecare zi…Însă bucuria tabloului londonez îmi este sfâşiată de ce era în trăsură. Văzusem doar caii albi cu pene de struţ… pe dric era un sicriaș alb, de doar câteva palme.

O imagine care m-a lăsat fără cuvinte. Gândul a zburat acasă la minunea mea  de şcolăriţă. Eram furat de gând, de imagine, de durere, când deodată, chiar din dreptul maşinii în care mă aflam, o ambulanţă îşi strigă urletul de imam…Poate sirena suna de mult şi eu nu am auzit-o, nu ştiu, dar nu am fost bun de nimic toată ziua după acel urlet de…suferinţă…

 

Da, aşa suna suferinţa în sensul ei cel mai profund! Dacă suntem şoferi, ştim ce avem de făcut. Dacă suntem pietoni, ştim ce avem de făcut. Dar dacă suntem creştini, ştim ce avem de făcut atunci când trece o ambulanţă în misiune?

Părintele Arsenie Boca spunea că „atât poți să ajuți pe aproapele tău, câtă suferință poți să înduri pentru el”.

Da,  dar noi abia ne purtăm suferinţa noastră, parcă şi pe aceea am vrea să o împărţim dacă s-ar putea.

Un alt Sfânt contemporan, Cuviosul Paisie Aghioritul, cel care a fost cunoscut ca mare tămăduitor de cancer, şi ca să vedeţi smerenie –  a murit tot de „un canceraş”, ne îndeamnă şi el la rugăciune atunci când vedem suferinţă în jurul nostru.

„De ce te gândești doar la tine, bunul meu copil, şi nu te gândești puțin şi la lumea care suferă? Câți nu strigă în această clipă: „Ajutor! Ajutor!’ şi nu există nimeni lângă ei ca să-i ajute?”

 

Deci știm noi, creştinii, ce avem de făcut când ne urlă ambulanţa în oglinda retrovizoare?

 

Da, să ne rugăm şi nu este puţin lucru. Nu o dau pe definiţii de data acesta, dar rugăciunea este tot ce ne-a mai rămas. Practicant, nepracticant, creştin de Duminică, creştin de Paşti şi Crăciun, creştin doar de Botez şi Cununie, semi – ateu, fraţilor şi surorilor, rugaţi-vă! Cu tot sufletul. Dacă nu puteţi cu tot sufletul, măcar cu buzele: „Doamne ajută; Doamne miluieşte; Doamne ai milă; Doamne ajută-i să ajungă la timp; Doamne dă timp de pocăinţă…”

Ce vă vine atunci, numai rugaţi-vă. O rugăciune a ta, cu a mea, cu a fratelui de pe trotuar, aduce mila lui Dumnezeu.

 

Am auzit-o la o conferință şi am sa încerc să v-o povestesc şi vouă.

 

Un bărbat, nu foarte dus la biserică, după un accident a intrat in moarte clinică. După cum am mai citit prin jurnale, cei care intra în moarte clinică ajung uneori să aibă parte de experiențe nebănuite. Din povestirea lui ulterioară, aflăm că, într-o lumină odihnitoare a ajuns în faţa lui Dumnezeu. Era la judecată. Faptele curgeau prin faţa sa. Cele rele, pentru că bune nu prea făcuse. Parcă mai dădu-se o pâine de pomană, a ajutat să treacă strada o bătrână şi a aprins câteva lumânări. Cam atât.

Judecata se cam încheia, soarta îi era pecetluită, când Sfântul lui Înger prinde speranţă: „Doamne mai este ceva. Sufletul acesta avea un anumit obicei… ori de câte ori observa o ambulanţă el zicea în sinea lui: Dă-le Doamne, timp de pocăință! „Doamne acum aceste suflete se roagă pentru el, ca să primească mila Ta…”

 

Continuarea o putem intui cu toţii…