„Ce este zâmbetul?”… E o întrebare pentru care nici măcar știința, până în acest moment, nu are un răspuns mulțumitor. Simplitatea răspunsului o găsim cel mai bine în purtarea de zi cu zi a copiilor noștri. Pentru că eu sunt sinceri când zâmbesc…

Noi, mai puţin. Noi zâmbim „politic corect” ori avem zâmbete „profesionale”.

 

Unul din regretele depărtării de casă care mă macină, este faptul că nu sunt în Moldova în aceste zile. Fraţilor, la Iaşi, la Botoşani, la Putna, astăzi scrieţi istorie aşa cum a lăsat în istorie urme răbojul unui sirian, Paul de Alep.

De unde ştim că Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi a avut la intrare un turn-clopotniţă impresionant? Sau cum arăta Golia în secolul la XVIII-lea? Da, de la un sirian.

Astăzi un alt sirian a călcat ţărâna istoriei ţării noastre, şi eu nu am fost acolo…deşi de cel puţin trei ani stau zi de zi cu ochii pe cea mai încercată ţară a lumii în ultimii 20 de ani!

Acea Sirie, care a fost leagănul Ortodoxiei. Mai mult de jumătate din ceea ce reprezintă tezaurul și comoara credinţei noastre este de origine siriană. E suficient să amintim despre Sfântul Efrem Sirul, primul poet creștin. Despre sfinții stâlpnici ce și-au petrecut toată viața pe vârful unor stâlpi, de Roman Melodul, primul cântăreț și imnograf creștin și, nu în ultimul rând, de marele Ioan Hrisostom, antiohian prin naștere și cultură.

Mai mult, dumnezeiasca Liturghie pe care o folosește Sfânta noastră Biserică s-a născut în Siria, apoi a trecut prin filtrul Constantinopolui. Deci, aproape totul în ortodoxie vine din Siria.

Siria, patria monahismului și a teologiei antiohiene, sângerează astăzi. Sângerează pentru că se încăpățânează să rămână, măcar o fărâmă, creștină.

Da, suspin că nu am scris istorie…dar am stat ţintă pe relatările din ţară. Şi l-am văzut zâmbind pe Patriarhul Ioan. Zâmbind „politic corect”.

Este oaspete, este înconjurat de oameni:  episcopi, preoţi, călugări, credincioşi care se bucură de binecuvântarea patriarhală, de oameni politici…dar nu este zâmbetul său. Ori dacă zâmbeşte, este unul plin de amărăciune.

Da, există  zâmbete bucuroase şi zâmbete pline de amărăciune.

 

Cum să fie din toată inima când sângele tatălui tău şi al mamei tale, sânge care-ţi curge şi ţie prin vine – propriul frate, este răpit de aproape trei ani şi nu ştii nimic de soarta sa?

 

Cum să te veseleşti de mănăstirile din Bucovina când tu nu mai ai nici o mănăstire?

 

Cum să te bucuri de credinţa „poporului lui Dumnezeu din Moldova” aşa cum ne alintă părintele nostru, când tu nu mai ai Biserică?

 

 Când stai prin uşile străinilor, cu Altarul în bagaj, cum să zâmbeşti când calci în oraşul celor 100 de biserici, aşa cum era numit Iaşul odinioară?

 

Libanul le este casă antiohienilor, dar nu este „acasă”! Vedeţi, şi în cuvântul său din catedrală ne transmite: „Rugaţi-vă pentru pacea şi stabilitatea Libanului” Dacă va cădea şi Libanul, istorica patriarhie a Antiohiei, unde îşi va muta precum melcul căsuța?

 

Pentru că da, în Siria nu mai există Biserică! Mai sunt o mână de creştini sirieni iacobiţi şi chaldeeni, despre care nu prea se vorbeşte… Acum doi ani îi judecam pe Patriarhul Ioan pentru „fuga” de la Damasc la Balamand în Liban, pe când iacobiţii au rămas că să moară apărându-şi bisericile. Acum îl înţeleg, când i-am văzut zâmbetul plin de amărăciune…

 

Mereu m-au fascinat cuvintele din epistolele Sfântului Ignatie Teoforul: „Biserica ce locuiește vremelnic în Antiohia, cei dimpreună cu el” scrie o scrisoare „către Biserica lui Dumnezeu care locuieşte vremelnic în Filipi”.

A plecat că să salveze istoria. Ca şi nepoţii sirienilor ortodocşi să pipăie patriarhia Antiohiei şi nu să audă de ea din manualele de istorie!

 

Au trecut 2.000 de ani și nu s-a schimbat nimic.

 

În Siria secolului XXI, sunt creștini răstigniți, întocmai ca și Mântuitorul nostru! Cu lejeritate, Statul Islamic al Irakului și Levantului a revendicat răstignirea a doi creștini sirieni în anul 2014. Pe una dintre Cruci era pusă și vina: „Acest om a fost potrivnic musulmanilor”. Adică, a urmat până la capăt lui Hristos!

 

În doar trei ani de război civil, 100.000 de oameni au fost uciși, conform statisticilor ONU. În realitate, cifra aproape se dublează.  Alți aproximativ 6,5 milioane de cetățeni sirieni au luat calea exilului spre Liban, Iordania, Cipru, Rusia și Turcia.

 

„Suntem aici și ca să dăm un strigăt de pace pentru Orientul Mijlociu, și, în mod deosebit, pentru Siria. Ne-am săturat de terorism, de takfirism și de răpirea oamenilor. Ne-am săturat de promisiuni și de călcarea drepturilor omului.”

 

Creştini răstigniţi, răpiţi, ucişi în pieţe, femei şi fete vândute pe internet, biserici dărâmate, preoţi umiliţi, mănăstiri pustiite, cimitire vandalizate. Şi totuşi patriarhul Ioan al X-lea al Antiohiei şi al Întregului Orient zâmbeşte. Zâmbeşte cu amar…

 Oare aşteaptă marea bătălie a Alepului ce se tot anunţă?