Un pahar cu vin şi pentru Sfântul Pafnutie, vă rog!

Sfinţenia – împlinirea umanului, aşa zice teologia. Şi bine zice. Însă a dobândi sfinţenia nu exclude faptul de a trăi viaţa, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Vorbim mult de mântuire, de mântuirea sufletului, de dobândirea Împărăției lui Dumnezeu şi mi se pare mie, prea puţin realizăm faptul că sfinţenia este împlinirea umanului. Căpătul doririi noastre şi scopul vieţii noastre. Nu zic că este un lucru uşor de dobândit, însă uneori mai întâlnim „sperietori” pe calea bătătorită deja de atâția sfinţi, oameni ca şi noi.

Oameni ca şi noi, care şi-au trăit firescul vieţii. Nu s-au speriat de o cădere în păcat – au avut mereu gândul la posibilitatea pocăinţei şi dobândirea iertării. Nu au refuzat bucuriile pe care viaţa le-a dăruit, de la frumusețea naturii până la a savura un pahar cu vin. DA, aţi citit bine, un pahar cu vin…

În viaţa cuviosului Pafnutie, un monah egiptean, trăitor în secolul al IV-lea, ni se povestește cum Sfântul a adus la pocăință o ceată de tâlhari. Cum a făcut? Cu un pahar de vin.

Mărturia istorică, păstrată peste veacuri, pomeneşte despre nevoinţa cuviosului Pafnutie. Dintre toate faptele sale bune, tot pustiul Egiptului ştie că Pafnutie nu a băut în toată viaţa sa o picătură de vin, cu excepţia dumnezeieștii Euharistii. Se pare că monahii egipteni, urmaşii lui Antonie şi ai Sfântului Pavel Tebeul, la anumite sărbători creştine aveau dezlegarea de a gusta puţin vin. Pentru deşert vinul era „o bomboană”. Cu toate acestea Pafnutie a renunţat de bună voie la dulcele pustiului.

Într-una din zile, călătorind prin pustiu, cuviosul a fost prins de tâlhari. Vestiţi pentru cruzimea lor, tâlharii s-au purtat bine cu „părinţelul”. Chiar l-au cunoscut, atât era de vestit:

„ – A, tu eşti Pafnutie, cel care nu bea vin…,zise căpetenia. Şi luând în dreapte iataganul său, cu stânga i-a umplut paharul de vin cuviosului.

De nu-l vei bea, te voi ucide pe tine!”

Ar fi trebuit să se sperie Sfântul. O rânduială de o viaţă, să renunţe le ea aşa din pricina unui tâlhar? Mai bine moartea, ar zice unii zeloţi de astăzi…

Dar Sfântul Pafnutie, huştiuluc peste cap, de ai fi zis că bea de o viaţă prin cârciumi şi bodegi.

Aici a fost minunea. Simplitatea sa. Şi renunţarea la sine. „Atunci vătaful de tâlhari, din mila lui Dumnezeu, pocăindu-se a zis: Iartă-mă părinte, că te-am supărat pe tine! Cred în Dumnezeu din acest ceas. De acum nu voi mai face strâmbătate, nu vom mai jefui, nici ucideri, ci voi merge împreună cu tine şi voi plânge păcatele mele. Deci, lăsând pe tovarăşii săi, a mers cu stareţul şi şi-a mântuit sufletul său!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s