Sărăcie vs. Bogăţie. Bogăţie vs. Sărăcie – sunt filme pe care le derulăm zilnic. În viaţa noastră, în vieţile şi poveştile celor dragi ai nostri şi nu în ultimul rând, le găsim anatagonice în istoria lumii. Dacă vreţi, după lupta Bine – Rău, Bogăţie – Sărăcie, ocupă locul secund.

Cum credeţi că au luat naştere marele metropole ale lumii antice? Omul a fugit acolo unde îi era mai bine, acolo unde, cu o mai puţină muncă, putea să câştige mai mult.

Timpul a trecut, însă oamenii au rămas aceiași. Câţi dintre noi nu căutăm un capăt de pâine mai pufoasă şi mai albă, deşi astăzi nu prea mai cunosc pe nimeni care să prefere pâinea albă…

Iar de la pâinea mai albă la gândul egoist al mai binelui, este doar un pas. Dacă întrebi orice român migrant dacă este bogat, fiecare îţi va răspunde că NU. De ce? Pentru că ne raportăm întotdeauna la aproapele nostru mai avut şi mai înstărit. Şi nu la cel mai sărac decât noi…

Ştiu oameni cu zece ani de Marea Britanie, cu stare în Românica şi cu casă proprie londoneză şi care se uită cruciş când dau un pound pe o lumânare. Dar ştiu şi creştini care dintr-o pensie de doi lei, dau milostenie trei lei…

 

„De voieşti să fii desăvârşit, încă una îţi mai lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino şi urmează Mie”, aşa a spus Hristos tânărului bogat din evanghelia pe care cu toții o vom asculta mâine la Biserica.

 

Hristos ştia că tânărul acesta avea avere. De fapt, Iisus l-a pus faţă în faţă cu păcatul său. Banii erau slăbiciunea lui. Îl priva de libertate. Pentru că averea te face egoist. Şi singur. Pentru că începi să îţi pui nădejdea în bunuri. La unii mai puţin, la aţii mai mult, dar de scăpat, nu scapă nimeni de acest păcat.

 

Ştiţi ce am obsevat? Cu cât este mai bogată o ţară, cu atât mai mulţi oameni ai străzii are.

Cu toată bună starea Londrei – capitala financiară a lumii, dacă traversezi la orele dimineţii City of London ori Canary Wharf ştiţi ce vă sare în ochi? Nu clădirile victoriene, nici zgârie- norii de sticlă, nici oamenii îmbrăcaţi la patru ace, nici mulţimea Bentley-iurilor şi a Mercedes-urilor, ci mulţimea celor numiţi homeless.

 

Cel mai mare păcat – „Să fii bogat şi să nu ştii că eşti bogat!”

 

Cu sacul de dormit în cap, pe cartoane, pe la cap trecându-le pantofi Prada sau Versace, homeless –şii fac parte din peisajul central al Londrei. Cu un sistem social foarte bine pus la punct, oamenii străzii ce îşi fac viaţa în inima Londrei, sunt o realitate.

Când i-am văzut, asta mi-a venit în minte: „Săracă ţară bogată”. Într-o ţară în care dacă îţi dai un pic interesul şi munceşti, trăieşti decent, fără mari sforţări.

Într-o ţară în care am văzut bunăstarea la cele mai înalte cote, acolo am văzut cei mai amărați oameni.

Pe Jackie îl ştiu încă din prima zi de livrări. Sub un morman de cartoane. la uşa din spate a hotelui Central Park, am văzut o vietate ce sforăia. Era un om. Şi ce om? Născut dintr-o familie care de cel puţin două secole vieţuia în urbea de pe Tamisa. Pierdu-se totul la cărţi. Dar totul. Hainele de pe el şi cartoanele de sub el, atât avea.

La capul său – dimineaţă pe la 8.30, cinci sau şase recipinte cu cafea aburindă de la Starbucks Coffee Company, o cafea scumpă. Îi lăsau trecătorii, de parca el de cafea avea nevoie.

Am stat dimineți la rând să îl observ, atât cât timpul îmi permitea. L-am văzut drogându-se. Dar l-am văzut şi împărţind. Când avea la cap mai multe recipiente cu cafea, se trezea şi se uita la confrații săi de pe alte cartoane. Iar dacă aceştia nu aveau cafea, el împărţea. Întotdeauna.

A observat că îl urmăresc. Într-o dimineață, cu cutiile într-o mână, cu gândurile în alta, dau să intru spre magazia de alimente a hotelui. Uşa s-a deschis singura. Jackie o ţinea zâmbind. „Eşti român, nu-i aşa?” Mă întreabă într-o engleză de salon? „Ai un pound? Dar o ţigară? Încerc să-i răspund că nu fumez. Se uită chiorâş la mine… „De ce?” Pentru că este păcat!, îi răspund trecând dincolo de uşa hotelului.

 

La două zile am avut din nou acolo o livrare. Ușa deja îmi era deschisă: „Ştii care este cel mai mare păcat?, mă întreabă Jackie. Încerc să răspund, dar o ia înainte: „Să fii bogat şi să nu ştii că eşti bogat!”

M-am minunat. Cred că are dreptate. Mereu ne raportăm la cel mai bogat decât noi. Normal, ne vedem săraci. De aici vine şi întristarea tânărului din Evanghelie, nu îi era teamă să vândă tot, aşa cum i-a cerut Hristos, ci îi era teamă să nu fie mai sărac decât bogaţii timpului său. Şi a rămas doar cu teama, căci de bogăţia lui, nici istoria, nici Scriptura, nu mai zic nimic.