De multe ori simţim cât de neputincios este cuvântul. Cât de limitat. Câte am vrea să transmitem prin cuvinte, dar dăm cu capul de bariera înţelegerii limitate. Zice şi textul dumnezeieștii Liturghii „Tu eşti Dumnezeu mai presus de gând şi de cuvânt”. Şi totuşi Dumnezeu ne primeşte Liturghia prin cuvinte neputincioase „deşi stau înaintea Sa, mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri…”

Ce este mai puternic decât cuvântul? Zâmbetul?

În traficul Londrei centrale, cum îţi faci loc să treci pe banda dorită? Dai geamul jos şi…zâmbeşti. Cel puţin eu aşa fac. Merge. Pentru că zâmbetul este un limbaj cunoscut de către toată lumea.

Pruncul zâmbește maicii sale încă din primele zile. Se crede că zâmbetul a apărut înainte ca oamenii să poată vorbi. Aşa spune şi Sfântul Isaac Sirul – primii oameni în Raiul cel din Eden, au „comunicat” prin zâmbete şi dragoste împărtășită. Știința a demonstrat: creierul este „programat” să ne transmită o stare de bine atunci când îi vedem sau îi auzim pe alţii râzând.

În dialogurile purtate prin lumea mare, despre taina şi miracolul Ortodoxiei, cu toată încercarea mea de a prezenta credinţa noastră şi cultul ei liturgic, am întâlnit multe remarci. Majoritatea pozitive. Însă cu o anumită frecvenţă a revenit observația: „Vouă, ortodocșilor, vă lipsește zâmbetul!”

 

„Vouă, ortodocșilor, vă lipsește zâmbetul!”

 

Am stat şi am reflectat. Aşa o fi? Privit din exterior, cam aşa stau lucrurile. Da, nu îi stă bine unui ierodiacon athonit, pe când iese cu Discul la Intrarea cea Mare, să zâmbească cu un tâmp…

Şi nici unui preot de la catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, în timp ce împărtăşeşte pe Hristos cel Euharistic miilor de credincioși, nu i se cade să aibă un zâmbet ştrengăresc în colțul gurii.  Pentru că noi, creştinii ortodocşi, credem în prezența reală a lui Hristos, în pâinea şi vinul prefăcute prin epicleză în Trupul şi Sângele lui Hristos. E acolo. Întreg. Răstignit şi Înviat. Cu toată slava sa. E acolo, aşa cum va fi şi la judecată…

Cum să zâmbeşti, când ştii în faţa Cui stai, sau Cine este acolo cu noi… E o minune, că nu plângem, că nu fugim, că nu ne zbatem…

Şi totuşi, creştinii zâmbesc… 

Am observat ceva. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât zâmbetul nostru devine mai luminos. Am văzut îndeaproape pe bătrânii noştri sfinţi, chiar dacă unii încă nu sunt în calendare. Spre apropierea de marea întâlnire, aveau un zâmbet din Rai, ceva din vremea prunciei.

Un surâs  nevinovat. Şi duhovnicesc. O veselie de a aborda lucrurile. Îmi aduc aminte de un Sfânt pe sub epitrahilul căruia am petrecut o vreme. Mă duceam la dânsul cu „provăcari” ce mi se păreau că sunt capătul – „până aici mi-a fost” Şi el, cu atâte lejeritate, zâmbind îmi spunea „Aşa, şi?”

În simplitate, zâmbetul se înduhovniceşte. De unde te aştepţi mai puţin, de acolo îţi răsare o lecţie de sfinţenie. Şi de zâmbet.

Cornelie Măscăriciul  – un Sfânt cu mult zâmbet

Tradiţia monastică siriană, păstrează în amintirea sa, o astfel de imagine duhovnicească. Se petrece în timpul împăratului Teodosie al II-lea. Un anumit guvernator, om mare de altfel, lasă toate, împarte săracilor şi mănăstirilor, lasă luxul palatului ce îl avea în Constantinopol şi pleacă la Edessa. În Orient. Adică, pustiu, deşert, lipsa apei, călduri insuportabile, mâncare ioc…

Cum azi, oricare din Forbes ,ar spune: „Halt, de azi mă pocăiesc. Plec la mănăstire. Am donat totul fundaţiei mele, care va împărți în Africa subsahariană…”

Ceva de genul…

Teodul, căci acesta îi era numele, bogătanului, ajunge la Edessa. Şi se pune pe pocăit. Şi pe rugat. Zice fila de pateric siriană, că trăia doar cu Euharistia ce o primea duminică de duminică. Adică nu mânca în timpul săptămânii.

 „Deci fiind el supărat de gânduri, se ruga lui Dumnezeu, să-i arate cu cine îi este asemenea în fapta cea bună…” Umflat de duhul mândriei, capătă un răspuns care îl dezumflă repede: „Şi a auzit glas dumnezeiesc: –  Cornelie Măscăriciul!”

„ – Cum, eu cuviosul, postitorul, cel care am lăsat toate, să fiu pe aceiași treaptă cu un măscărici? Cred că glumești, Doamne!”

Lasă pustia şi merge la Damasc. Îl găseşte repede pe Cornelie. Era în piaţa centrală, făcându-şi meseria – smulgea zâmbete!

Îl ia deoparte, şi îl descoase… mai înainte văzuse cum ridicase fusta unei doamne, ba imita şi pe episcopul cetăţii. „Cum să fie acesta duhovnicesc?” se măcina Teodul…

„Sunt un om păcătos, avva!”, zise măscăriciul. „De când mă ştiu, asta am făcut, ţinându-mă de măscăricii, câştigând cele de nevoie vieţii”. Teodul nu era mulţumit, trebuie să mai fie ceva…

Dialogul s-a sfârşit, Cornelie la treaba sa, iar Teodul dezamăgit, a luat calea pustiei.

Nu a avut stare. S-a întors în Damasc. Şi a observat din umbră pe Cornelie. „În acea vreme, o femeie de bun neam, începuse să-şi vândă trupul. Pe bani. Soţul, un cartofor cunoscut, pierdu-se totul la cărţi. A fost închis, punându-se ca eliberare o sumă imensă, pentru acea vreme. Ca să-şi crească copilașii şi ca să adune suma datorată ce condiționa libertatea bărbatului, soţia căzuse…

Cornelie, măscăriciul, a mers la ea.

– Câtă datorie ai, femeie?

-Patru sute de nomisme, domnul meu! zise femeia printre lacrimi…Ce să aştepte de la un zdrențăros măscărici…

Iar Cornelie, socotindu-şi bruma de avere, strânsă într-o viaţă, a aflat 230 de bani de aur. Şi-a scos lucrurile din casă, la licitaţia târgului.

-Cornelie, te muţi din oraşul nostru? L-au întrebat cetăţenii Damascului. Nu a răspuns. Şi-a vândut totul. 399 de bănuţi de aur.

-Ia acești bani, şi ducându-te în pace, slobozeşte pe bărbatul tău şi dați slavă lui Dumnezeu!”

 

Mimi, măscărici, actori convertiți, sfinţi puşi pe glume – iată cine ne demonstrează că Ortodoxia are haz. Şi har prin zâmbet. Pe noi cât ne costă, duhovniceşte vorbind, să zâmbim?