145 de ani. Cu bune şi cu rele. Cu pauze obligate, cu tiraje demne de un cotidian european, cu trafic de mii de useri şi milioane de cititori. Cu mărire şi decădere.

Doar nu ne așteptam ca toate să fie bune şi frumoase, timp de un veac jumătate. O istorie a presei româneşti prinsă într-un singur cuvânt – Adevărul!

Cu ce tupeu îmi găsesc să scriu eu, „meşterilor de condei” de la marele cotidian Adevărul?

Curajul mi-l dă tocmai locul şi contextul în care s-a născut acest ziar. Un mijloc de informare ce parcă uită de la zi la zi că s-a născut în tinda unei biserici. Din mâna unui om ce  a crescut în biserica rectitorită de către familia sa, o biserică cu o istorie uluitoare din oraşul marilor iubiri.

Alexandru Blediman – părintele foii Adevărul

Da, aţi citit bine, Adevărul s-a născut în pridvorul unui biserici ieşene. Mai exact la Tapalari.

Pe 15 decembrie 1871 a văzut lumina tiparului, la Iaşi, săptămânalul „Adeverulu”, care apărea în fiecare miercuri. Fondator şi părinte de suflet i-a fost Alexandru Beldiman, un cunoscut boier moldovean.

Erau vremuri de pionierat ale presei. „Adeverulu” din 1871 era puţin mai mare decât o coală A4, iar informaţiile erau aşezate pe două coloane, separate între ele printr-o linie subţire. Avea patru pagini, iar pe ultima se găseau o serie de „anunciuri” de mică publicitate.

În capitala culturii româneşti, în oraşul marilor idei, al Marii Uniri, al primului spectacol de teatru în limba română, al primului orologiu din Ţările Române, a luat fiinţă şi o părticică din istoria presei româneşti.

Boierii Beldiman din care se trăgea şi „Lisandru” – părintele foii amintite, au jucat un rol important în istoria Capitalei Moldovei. Au fost oameni politici, ofiţeri de armată, medici şi profesori. Ba chiar şi un episcop. Oameni care au lăsat realizări de seamă în conștiința contemporanilor.

Despre părintele Adevărului, la Iaşi se ştie că a fost un important om politic care nu a făcut concesii regalităţii, nou instalate în Principate. A ţinut la obiceiurile pământului şi la oamenii legaţi de munca grea a pământului.

Biserica Talpalari – dragostea Beldimanilor

Timpul a trecut iar numele boierilor Beldiman a fost şters. De peste tot. Din conștiința ieşenilor şi de pe frontoanele palatelor deţinute odinioară.

Dar au rămas săpate pentru veşnicie undeva…

Într-o biserică în care poţi pipăi istoria. Naşterea Maicii Domnului, cunoscută drept biserica Talpalari.

În vechime aici se închinau cei care confecţionau încălţăminte pentru poporul Moldovei.

Rămasă fără închinători, biserica Nașterii Maicii Domnului a trăit clipe de pătimire, dar și clipe de înviere, în secolul al XIX-lea. Chiar la începutul secolului a fost pârjolită de „focul cel mare”.

Ajunsă în ruină, ctitoria a fost preluată de către o familie boierească. Beldiman. Familie ce a iubit mult acestă biserică. Strălucirea recăpătată prin cheltuiala acestei familii, a făcut ca biserica să fie mereu în mijlocul vieții sociale a capitalei Moldovei.

Un spațiu în care se respira istoria, ctitoria a devenit loc de odihnă, până la Învierea cea de obște, pentru mulți oameni importanți ai vremii. Arhierei, boieri, oameni politici și actori și-au găsit liniștea la Talpalari. Dintre aceștia, amintim pe episcopul Filaret Apamias Beldiman, Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, Pulcheria Cantacuzino, Gheorghe Beldiman, Anastasia Rosetti, Alecu Rosetti-Ciortescu, Alexandru (Alecu) Beldiman, Dumitru și Smaranda Beldiman.

 

Ce a rămas după boierii Beldiman? O biserică. Şi un ziar. Două ctitorii care se depărtează una de cealaltă de la zi la zi, precum Tigrul de Eufrat. Au plecat din acelaşi loc, dar au direcţii opuse.

Ştiu că este aproape imposibil, dar domnule ziar Adevărul, să nu uiţi că te-ai născut în tinda unei biserici…