Moaştele Sfântului Trifon la Iaşi – singura mărturie a dispărutei Mănăstiri Dancu

Câţi dintre cei care îşi fac veacul prin „dulcele târg al Ieşilor” ştiu că pe locul actualului Teatru Naţional, a fiinţat cândva o măreaţă mănăstire?

Închinată Sfinţilor Voievozi, adică Arhanghelilor Mihail, Gavriil şi Rafael, biserica a purtat în ea ceva din drama poporului român. Nici urma nu i se mai cunoaşte astăzi. De multe ori, nici amintirea. Doar bunicii noştri poate îşi mai amintesc de ea, din povestirile părinţilor lor. Şi totuşi ceva a rămas. Un odor, de care ieşenii se vor putea bucura mâine – o părticică din moaştele Sfântului Trifon, aflate acum în biserica Sfântului Sava!

Viața în satul tradițional românesc a fost mereu trăită în spațiul sacru al Bisericii. Bunicii noștri au trăit în ritm de toacă și de clopot. Totul se învârtea în jurul Bisericii și totul avea o logică liturgică. În acest sens, orice activitate își punea începutul în spațiul eclezial. Munca țăranului a fost întotdeauna binecuvântată de Sfânta Biserică. Astfel, în prima zi a lunii februarie, cu gândul la primăvara ce va sosi, străbunicii au adus în atenție obiceiurile agrare. Nu a fost întâmplătoare alegerea acestei zile, având în vedere că Sfântul prăznuit de Sinaxarul Bisericii este ocrotitor al agricultorilor și al țăranilor.

Martirul lui Dumnezeu, Trifon

În vremuri grele pentru religia creștină, când cultul liturgic se desfășura în smerenia catacombelor și a mormintelor martirilor, a primit mucenicia și un tânăr frigian, Trifon.

În acest context religios, în timpul împăratului Decius (249-251), Trifon din Lampsac a fost pârât autorităților romane că nu se închină panteonului păgân. Chemat în fața guvernatorului Aquilinus, tânărul a mărturisit că este „ostaș în armata Împăratului Ceresc, dimpreună cu frații pe care i-a botezat”. Acestă informație din Actul Martiric a dus la concluzia că există posibilitatea ca Sfântul să fi fost preot, din moment ce a spus că a botezat pe unii din cetatea sa.

Pentru mărturisirea lui, Sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi şi a fost dus prin oraş, spre a fi exemplu celorlalți creștini.

În cele din urmă, întrebat de guvernator dacă se lasă de credința sa, a mărturisit că „rămân martirul lui Dumnezeu, Trifon”.

De două secole în capitala Moldovei

După moartea Sfântului, creștinii au luat trupul cu intenția de a-l îngropa în orașul din apropiere, Niceea. Însă, acesta li s-a arătat și le-a cerut să îl lase acasă, în satul natal, Lampsac. Aici, moaștele Sfântului Trifon au stat până la momentul cuceririi otomane a Asiei Mici. Ca să nu fie profanat, sicriul cu moaștele Sfântului Trifon a luat calea Occidentului, fiind așezat mai întâi la Constantinopol și, apoi, la Roma.

Toată lumea creştină îl cinstește pe Sfântul Trifon, iar ţara noastră nu face excepţie. Ieşenii, cu atât mai mult ar trebui să îl aibă aproape de suflet, cu cât aici, în capitala Moldovei, se află un fragment din moaştele sale.

Preţiosul odor este legat de o mănăstire ce astăzi nu mai există şi de un domn fanariot, aproape necunoscut. Moaştele au fost aduse din Fanarul Constantinopolului de către domnul Constantin Moruzi (octombrie 1777 – 8 iunie 1782). Deşi grec de neam, acesta a fost printre puţinii fanarioţi care au simţit româneşte şi care au dat legi favorabile poporului român. De numele lui se leagă prima şcoală românească pentru copiii târgoveţilor şi a pălmaşilor, construirea unei biserici în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel pe dealul Tătăraşilor, dar şi aducerea în ţară a moaştelor Sfântului Trifon.

Iniţial, acestea au fost aşezate în biserica închinată Sfinţilor Voievozi, cunoscută după numele unuia dintre ctitorii ei – Dancu – şi aflată undeva în zona Teatrului Naţional. Singura mărturie şi amintire că această biserică a existat în centrul Iaşului – din 1541 şi până la dărâmarea ei, în 1903 – este legată tocmai de moaştele Sfântului Trifon.

Ruinarea mănăstirii Dancu

Construită de o renumită familie boierească, mănăstirea ieşeană a fost dăruită şi pusă în folosinţa monahilor athoniţi. Prin legea secularizării averilor mănăstireşti, dată de Alexandru Ioan Cuza, grecii au pierdut cele zece sate şi moşiile aferente. Din acest motiv, ei au părăsit mănăstirea, luând cu sine tot ceea ce se putea transporta.

Goală de podoaba de odinioară şi afectată de cutremur, biserica Sfinţilor Arhangheli a devenit parohie şi apoi filială a mai tinerei biserici Sfântul Sava. În casele egumeneşti s-a înfiinţat prima Şcoală de Croitorie şi Albituri destinată fetelor provenite din familii cu greutăţi financiare. Tot aici îşi avea sediul şi Reuniunea Femeilor Române.

De la cea mai bogată biserică ieşeană, ctitoria ajunsese în cea mai cruntă sărăcie. Cu toată implicarea socială a fostei mănăstiri, biserica a ajuns în ruină, iar turnul adăugat de Duca Vodă s-a dărâmat. Societatea vremii a dorit refacerea acestei biserici dar, la puţin timp, a izbucnit războiul dintre Rusia şi Turcia, din anul 1887. După război, mai erau în picioare doar sfântul Altar şi o parte din naos.

În anul 1903, mitropolitul Moldovei, Partenie Clinceni a fost constrâns de mai mulţi oameni politici, în frunte cu ministrul Spiru Haret, să semneze decizia de demolare a istoricei biserici. În numai câteva ore, pe locul unui loc sfânt şi vechi de câteva secole, au fost plantaţi puieţi de brad.

Jertfă pentru Teatrul Naţional

Deşi nu s-a recunoscut niciodată, Spiru Haret a dorit demolarea bisericii mănăstirii Dancu, în speranţa lărgirii spaţiului pentru Teatrul Naţional. În noaptea de 17 spre 18 februarie 1888, în urma unui incendiu devastator, clădirea Teatrului din Copou a fost distrusă. Astfel, primăria a propus demolarea unor case din vecinătatea mănăstirii Dancu şi dăruirea locului pentru Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”.

Solid, comod şi luxos, Teatrul Naţional din Iaşi era un adevărat giuvaer arhitectural. A costat, cu înzestrarea sa completă, decoruri şi mobilier, instalaţia specială de lumină electrică, încălzirea cu aburi şi ventilatoare automate, suma de 2.000.000 de lei. Totul era perfect, dar ceva încurca: ruina bisericii Dancu. Teatrul se voia extins, avea nevoie de un nou corp de clădire şi de o curte interioară, teren ce se afla în proprietatea fostei mănăstiri.

Demolarea bisericii Sfinţii Voievozi a însemnat o jertfă, în favoarea culturii româneşti. O cultură cu care astăzi ne mândrim. Uitarea s-a așternut peste mănăstirea Dancu. Mergem la teatru şi îl considerăm a fi acolo de la facerea lumii.

Dar nu este aşa… Cultura Iaşului stă pe un Altar! Iar din acel Altar, peste veacuri ne-au rămas moaştele Sfântului Trifon ce au fost „găzduite” de o altă pagină de istorie – biserica Sfântul Sava.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s