Alerg prin pustia Londrei…îmi caut un loc de muncă. Plătit la limita de jos…orice: „De data acesta nu voi face mofturi. Şantier, şantier să fie… spălat maşini, spălat maşini să fie!” îmi șoptesc… De trei zile sunt plouat. La propriu. Nu cred că mai am foarte multe haine uscate…. Alerg, cu ochii pe siturile de anunțuri. Plouă. Chiar şi în suflet…

„Aşa sunt uitaţi prietenii?” îmi aud, deodată în urechi. Întorc capul. Niciun prieten. Doar indieni şi arabi…

Îmi aduc aminte de viața Sfântului Ioan Rusul… „Aşa sunt uitaţi prietenii?” l-a întrebat Sfântul Ioan pe bătrânul Nicolae care nu şi-a adus aminte ca este sărbătoarea Sfântului. Iar bătrânul auzind blânda mustrare, a lăsat toate ca să vină  să se închine şi să participe la dumnezeiasca Liturghie.

„Pe cine să fi uitat eu?” Mă apucă fierbințeala. Şi ruşinea. Da, „bunicuţul Iosif”… de el am uitat… 26 ianuarie a fost ziua naşterii sale pentru veşnicia lui Dumnezeu. „Da, ştii, sfinte, mă zbăteam în alte probleme…sper să mă înţelegi…”, dau să mă justific.

Ajung în cameră. Nu mă schimb. Sunt ud, dar bunicuţul Iosif, prietenul meu de la streașina catedralei ieşene, merită câteva rânduri…

 

„Când a murit Mitropolitul Iosif, pe toate buzele fluturau cuvintele: «Iosif cel Sfânt» și în tot Iașul și Moldova toată l-au petrecut la mormânt în murmurul acestor cuvinte. Biruise viața lui pilduitoare și faptele sale creștinești”

Arhimandrit Nicodim Munteanu

 

Dintotdeauna au fost apreciați oamenii care au schimbat ceva în istorie. Gândirea populară ne spune că în viață noastră trebuie să lăsăm în urmă un pom sădit, o casă construită și măcar un prunc bine crescut, om de bază pentru societatea de mâine. Înțelept lucru, însă au fost oameni în istorie care au lăsat în urmă mai mult de o familie, o casă sau o livadă.

La ceas de vecernie, când soarele își vâra ultimele raze prin vitraliile catedralei, o lumină a descoperit un chip blajin – al Mitropolitului ctitor Iosif Naniescu. Soarele a apus, luminile încă nu s-au aprins în catedrală și, totuși, chipul îi rămânea la fel de luminos. Nu poţi să nu te întrebi: ce a fost cu acest om care are atâta bunătate și lumină într-o frescă pictată de cel puțin 130 de ani?

O inimă ce a bătut pentru o Moldovă devastată

A venit la Iași într-o vreme în care, după război, sărăcia și lipsurile erau la ele acasă. Nu mai era tânăr când a pus piciorul în gara din Iași. Fusese episcop la Argeș, într-o eparhie bogată, peste care nu trecuse încă războiul. Putea să-și aștearnă o bătrânețe liniștită. A preferat, însă, să-și suflece mânecile și să facă ceea ce 40 de ani nimeni nu a reușit – să finalizeze catedrala începută de mitropolitul Veniamin.

Documentele pomenesc dorința conducătorilor vremii de a dărâma ruinele din centrul orașului. Pe drept cuvânt, căci erau un focar de infecție, casă pentru oamenii străzii și animalele ce începuseră să se urbanizeze. Toată lumea spunea da dărâmării, iar bătrânul mitroplit a fost singurul care a zis „Nu, eu o refac!”.

În anul 1880, la 62 de ani, când mulți dintre noi ne facem planuri de pensie și „de meserie de bunic”, vlădica Iosif punea a doua piatră de temelie a Catedralei de la Iași. A implicat pe toată lumea pe care o cunoștea, de la ministrul Vasile Boierescu, până la arhitectul Alexandru Orăscu. A ajuns cu durerea catedralei până la Regele Carol I și, de acolo, în fața Parlamentului: „Dacă o țară nu are bani să construiască o catedrală, atunci eu dau dimisie din mitropolie. Poftiți cârja!”. A crezut cu toată ființa sa, iar Dumnezeu i-a răsplătit credința. La 23 aprilie 1887, cu mare fast s-a împlinit o mare şi fierbinte dorinţă a întregii Moldove, dar mai ales a bătrânului mitropolit Iosif Naniescu – sfințirea Catedralei Mitropolitane de la Iași.

Un OM ce a schimbat prin dragoste istoria unei capitale

Nu numai cu refacerea catedralei a fost Mitropolitul Iosif omul care a schimbat mentalitatea vremii. Seminarul Veniamin, care stătea în chirie în case evreiești, prima revistă teologică din țară pe care vlădica o împărțea gratuit în fiecare duminică, acestea sunt alte două exemple ale râvnei marelui mitropolit.

Nu oamenii de stat sau clerul ierarhic l-au numit încă din timpul vieții „Iosif cel Sfânt”, ci mulțimea săracilor din Iașul de sfârșit de secol XIX. Tuturor acestora, Mitropolitul le era părinte „la universitate, în ţară şi străinătate, la seminar, liceu, comerţ, şcoală de cântări şi la altele. La toți, în tot timpul anului dădea hrană, le plătea taxe şi bani de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria mitropolitului era un adevărat internat de şcoală. Pentru cei care se distinseseră la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu”.

Feţele săracilor din Iași se luminau la vederea mitropolitului, căci ştiau că are pentru fiecare câte ceva: „Zilnic veneau, doar numai cu ochii plini de lacrimi, cei săraci în toate, pentru a se îmbrăca, sau pentru a se hrăni, sau însănătoşi prin mila Părintelui Iosif. La început, el însuşi se cobora cu punga plină în mijlocul celor o sută de săraci, mângâindu-i cu vorba, binecuvântându-i cu harul şi ajutorându-i cu banul. El avea ca un principiu, de a nu da oricărui sărac mai puţin de o pâine: bani pentru o pâne. Şi, dacă se golea punga de mulţimea săracilor, atunci dădea bani din cei mari, pe care îi mai avea prin buzunare, şi aşa se urca uşurat, sufleteşte mai ales, pe treptele palatului său, în camera rugăciunilor sale…”

Mila sa o arăta faţă de toţi deopotrivă, indiferent că era creştin sau evreu, român sau străin: „Un evreu, pe nume Rubensaft, în fiecare vineri îşi primea ajutorul vieţii cu care a crescut în şcoala secundară şi la facultatea de medicină pe fiul său, care mai târziu, ajungând doctor vestit, s-a creştinat. Pe un alt evreu, care stătea pe strada nemţască din Iaşi, oamenii de serviciu îl vedeau că venea din trei în trei ani numai. Curiozitatea lor le-a fost satisfăcută de mărturia evreului: Cu ajutorul Înalt Prea Sfințitului Mitropolit mi-am putut mărita cele trei fete”.

Averea mitropolitului – DOI LEI

O bunătate ce depășea cu mult posibilitățile sale financiare. Dar, nu a renunțat niciodată. De multe ori, atunci când el nu mai avea, se împrumuta cu bani de la cei care aveau, pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiţi. La sfârşitul fiecărei luni, „ierarhul Moldovei era dator către duhovnicul Ieroftei sau alţii, numai şi numai să nu care cumva să rămână dator el faţă de săraci. Iar când a murit, nu s-au găsit la el decât doi lei, mai puţin ca la orice sărac, care-şi are cât de cât comândul său”.

Bunicuţul din umbra Catedralei

Bunicii rămân bunici și dincolo de moarte. Mergem la mormintele lor, ca la cele ale sfinților, cu gânduri de mulțumire, dar și atunci când suntem împovărați. Și, mulți dintre noi putem mărturisi că nu plecăm de acolo nemângâiați.

Un astfel de loc se află și în umbra Sfintei Catedrale Mitropolitane de la Iași. Într-un loc ferit de agitație, locuiește un astfel de bunicuț. Așa l-a descris societatea vremii pe smeritul Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei. Bunicul elevilor și al studenților săraci, al numeroaselor familii evreiești din Iași ajutate de sfinția sa, al mulțimii calicilor și nevoiașilor epocii. A fost, prin excelență, un bunic al Iașului, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Calitatea lui de bunic a devenit astăzi din ce în ce mai accentuată. Mormântul său este al doilea loc de pelerinaj din Iași. Mărturie stau candelele permanent aprinse și sutele de lumânări care aduc cu ele o mulțime de rugăciuni, de doruri, de necazuri și întrebări.

Toate acestea sunt doar o firmitură de ceea ce se întâmplă zilnic, la locul de veci al bunicului Iosif. Chiar dacă, deocamdată, el nu are o proclamare oficială și o zi de cinstire specială, pentru noi, nepoții săi, este totul. Este sfătuitorul, este mângâietorul și cel care ne ascultă necondiționat. El este bunicul nostru minunat!