Primul meu pustnic. Părintele Proclu – cel care mi-a spus pe nume fără a mă cunoaşte

Numele este o taină. Îl ştie Dumnezeu şi cei cărora voim noi să-l descoperim. Pentru că numele poartă ceva din taina noastră, proprie şi personală. Noi, astăzi, știm toți cântăreții, actorii, sportivii, le cunoaștem numele, istoricul și originea, însă, nu știm de unde provine numele pe care îl purtăm!

Numele nostru este moștenire dumnezeiască, pe care am dobândit-o prin harul lui Dumnezeu. Am ajuns să cred că nu părinţii ne aleg numele, ci numele  pe noi. Şi lasă o amprentă ce o vom purta toată viaţa. Poate de aici şi modul nostru de a ne prezenta numele. Întinzi mâna, zâmbeşti oficial şi îţi rostești numele. De cele mai multe ori pe cel de familie, pentru că aşa spune eticheta. Însă numele de botez îl prezentăm cu reticenţă. Îl trecem doar pe pomelnic. De ce oare? Tocmai din pricina tainei pe care o poartă în el… Tradiţia ebraică susține că atunci când ştii numele cuiva, ai şi putere asupra acelei persoane!

Şi totuși, sunt situații în care rostirea numelui propriu îţi aduce bucurie. Mai ales când interlocutorul tău nu îţi ştie numele şi totuşi te strigă pe nume. Clar şi răspicat.

Pustnicul ce mi-a spus pe nume

Mereu mi-am dorit să cunosc un pustnic. Un om al lui Dumnezeu. Nu ştiu ce mă așteptam să văd. Un înger? Un om cu aripi, poate? Un Făt Frumos duhovnicesc, ce se luptă cu zmeii patimilor?

Cu pâinile în traistă şi povăţuiţi de un părinte ce ştia cărarea spre sfinţenie, călătoream prin pădurile Sihăstriei. Zi de vară, pădurea zâmbea verde, călătoream spre nicăieri. Şi totuşi spre o ţinţă – primul meu pustnic. Ţin bine minte, am cântat, ne-am rugat şi ne-am întrecut în memorarea de psalmi. Părintele ghid, ne spune: „Aveţi să cunoaşteţi pe cineva care ştie toată Psaltirea pe dinafară!„- Nu există aşa ceva părinte! E logic. Fizic, un om nu poate memora atât!” Părintele zâmbeşte… „Pustnicul Proclu ştie tot despre tine, fără a te cunoaşte…”

Ceasuri a durat drumul.Ne-am trezit într-o poiană. De nicăieri a apărut un bordei de pământ. O băncuţă de lemn străjuia la intrare. O sărăcie lucie, dar o linişte de Rai…

Nu părea să locuiască cineva acolo. Chiar nu mai aveam răbdare. Să pierzi o jumătate de zi pe coclauri, pentru a ajunge într-un loc în care nu locuieşte nimeni…nu se merită, gândeam fără a materializa în cuvinte…

Ghidul  a scos psaltirea, asezându-se pe băncuţă. Facem şi noi la fel. Tristeţea plutea în aerul  grupului, însă cu fiecare rând rostit,  o linişte ciudată se aşternea în poiană. La sfârşitul catismei, frunzele foşnesc… „Un hobbit?” …Rosteşte mintea mea prinsă în mrejele filmelor de pe alte tărâmuri?

Părintele Proclu, pustnicul din munţii Sihăstriei.. Doi coţi şi o palmă de om. Tot numai un zâmbet… 

Omul ce mi-a spus pe nume 

 S-a aşezat pe băncuţă. Mirosea a răşină şi a bureţi de pădure. Şi avea ochii albaştri. Un albastru ce te străpungea până-n candela sufletului. Şi ne-a luat pe rând… Fără a ne cunoaște – nu avea cum –  era prima dată când ne vedea, mai mult, eram nişte „mucoşi” de elevi la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti –,  ne-a spus pe numele de botez. Am rămas fără cuvinte… Atât ţin minte: „Mata, să-ţi spui numele adevărat…Şi să ştii că vei trece prin multe, însă la capăt îţi va fi bine

Ce să bagi la minte la 15 ani?

Am intrat cu toții în bordeiul de pământ. O singură icoană a Maicii Domnului atârna de o sfoară. Candela fumega… „Ce să vă dau, mai băieţi?” Scotocește într-un colţ şi ne scoate un fagure de miere sălbatică.

Ne-a îmbrățișat pe fiecare. Da, mirosea a răşină şi a bureţi. Şi a bucurie!

Cărarea ce s-a ascuns 

Părintele era cunoscut pentru smerenia și blândețea sa. „Aţi venit la un moş prost de cap, fără carte, la păcătosul pământului! Viaţa mea e un deal şi-o vale, nimic folositor”, rostea printre zâmbete…

Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în rugăciune. A doua oară nu mi s-a dat să-l revăd. Mai mulţi din grupul primei ocazii, am încercat să luăm încă o binecuvântare de la Părintele Proclu. Am plecat pe jos de la Sihăstria. Cu aceleași pâini în spate. Cărarea ni se arată în voie. Nu am mai cântat. Şi nici nu am mai rostit psalmi. Eram bine, chiar veseli…când,  cărarea a dispărut. Aşa, deodată…

Ne învârteam în cerc. Am renunţat uşor, pentru că ne-am dat seama că Părintele nu ne mai voia în poiana sa. Am primit deja un dar…nu mai încăpea încă unul…

Acum mi-aş dori să-i întorc darul. Dar din Anglia până la Sihăstria Putnei este ceva loc…Mi-am încredințat numele, primului meu pustnic…şi am credinţa că îl va duce cu sfinţa sa în Rai. Măcar numele…

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s