Saydnaya. O Liturghie ce dă roade din lacrimi. Creştinii se întorc acasă!

Istoric al religiilor, Mircea Eliade, afirma într-una dintre cărţile sale că din Orient vine totul, de la medicină până la matematică, de la filosofie până la religie”. În sânul acestui spaţiu geografic este situată Siria, un important centru de spiritualitate, cultură şi civilizaţie. Până astăzi, Siria a rămas una dintre cele mai fascinante şi misterioase ţări ale lumii. Descoperirile arheologice moderne au demonstrat că aici a fost leagănul omenirii, aici s-au păstrat comori ale antichităţii, a căror vechime urcă în negura istoriei.

Siria a fost locul în care Orientul mistic s-a întrepătruns cu ideile din Europa, Africa şi Extremul Orient, căci pe aici trecea cea mai importantă arteră comercială a Antichităţii – Drumul Mătăsii. Aşa se explică şi denumirea dată în vechime, „Cornul Abundenţei”. Era „paradisul întregului Orient”, cea mai bogată zonă a Asiei centrale, iar pentru religia noastră a fost prima patrie a creştinilor.

În vremuri apostolice, când un Saul „pustia Biserica lui Dumnezeu”, primii creştini au fugit la Damasc, adică în Siria care, iubitoare, i-a adoptat. Din Damasc au ajuns în Antiohia unde, ne spune Sfântul Luca, în cartea Faptele Apostolilor, că „întâia oară, ucenicii s-au numit creştini”. (Fapte 11, 26)

O mărturie a prezenţei seculare în acest spaţiu a reprezentat-o mulţimea bisericilor creştine. Cu siguranţă că nu s-a mai păstrat locul în care Sfântul Apostol Pavel a întemeiat comunitatea creştină, însă s-au păstrat biserici din primele patru secole creştine, comori ce nu se mai există în altă parte a lumii. Acestea au rămas în picioare timp de 1600 de ani, deşi a trecut peste ele urgia a trei mari imperii. De la perşi la mameluci şi apoi la turcii otomani, toţi au apus, deşi se intitulau „stăpâni ai lumii”. Dar, bisericile din Siria au continuat să trăiască. Credem că vor continua să reziste, deşi astăzi o altă urgie se abate asupra lor.

Într-o epocă în care ne străduim să lăsăm nepoţilor noştri comorile trecutului, în Siria acestea cad pradă urii dintre fraţii de aceeaşi limbă, dar de credinţă diferită. Într-o Sirie în care se strigă „Islam sau moarte, nu vă este permis să trăiţi, creştinilor!”, biserici de secol IV, sunt vandalizate, pustiite şi martirizate. De fapt, ele sunt solidare cu ceea ce se întâmplă poporului euharistic. Dacă astăzi noi avem martiri în Siria, avem şi biserici martire.

Istorica mănăstire a Siriei creştine

Una dintre pietrele preţioase din lada de comori arhitectonice ale Siriei este Saydnaya. Acest loc este numit „inima în care pulsează creştinismul sirian”. De fapt, este un oraş de biserici. Aici sunt nu mai puţin de 40 de Sfinte Altare. Rugăciune, frumuseţe, arhitectură, istorie şi ruine… Un loc în care creştinii se roagă de 1500 de ani, un loc în care femeile musulmane vin şi ele, pentru a rămâne însărcinate. O mărturie că în acea zonă a existat o profundă trăire creştină, încă din timpul împăratului Iustinian cel Mare.

În limba aramaică, pe care Însuşi Hristos Mântuitorul a vorbit-o, saydanaya însemnă „vânătoare de gazele”. Legenda întemeierii aceste mănăstiri este legată tot de o gazelă. Împăratul Iustinian, într-una din expediţiile sale orientale a ajuns în acest deşert, unde armata sa şi-a aşezat tabăra. Împăratul a văzut o gazelă frumoasă în depărtare. A pornit la vânătoare, urmărind-o până când acesta s-a oprit pe un pisc stâncos şi s-a apropiat de un izvor de apă proaspătă. Deodată, gazela s-a transformat într-o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din ea se întindea o mână albă şi un glas i-a spus: ,,Tu vei construi o biserică pentru mine aici, pe acest deal”. Apoi, lumina cerească şi neobişnuita figură maiestuoasă au dispărut.

Legenda s-a păstrat doar în variantă arabă, neexistând în izvoarele bizantine. Însă, un lucru este cert. În oraşul bisericilor există o icoană a Maicii Domnului, datată de către specialişti ca fiind contemporană cu domnia împăratului bizantin Iustinian. O icoană la care au evlavie atât creştinii, cât şi musulmanii. Dacă întrebi orice musulman din Damasc şi din împrejurimi ce este Saydnaya, ei vor răspunde că este „Doamna noastră” – mănăstirea ce adăposteşte icoana de la care curg valuri de minuni, atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani. Musulmanii o numesc El Chagoura, ceea ce în limba arabă înseamnă „mărita”, „vestita” sau „renumita”.

O pagină interesantă de istorie a Saydnayei a fost scrisă în secolul al XII-lea, în timpul sultanului Salahadin (1138-1193), cuceritorul Ierusalimului. Înfometate, trupele arabe au invadat mănăstirea şi au pus stăpânire pe toate proviziile. După ce le-au încărcat pe spatele cailor şi a cămilelor, animalele au refuzat să se mişte din loc. În cele din urmă, au fost nevoiţi să descarce toate proviziile şi să le înapoieze mănăstirii, pentru a putea pleca.

Mănăstirea arestată

Această mănăstire este renumită pentru credincioşia sa, faţă de Ortodoxie. În vremurile de cucerire musulmană, când multe oraşe şi sate ale Siriei au apostaziat, Saydnaya a continuat să fie o apărătoare înfocată a credinţei ortodoxe. Aşa a rămas până în zilele nostre, când a fost încercuită de trupele rebele ale mişcării cunoscute sub numele Al Nashur – o ramură a Frăţiei Musulmane.

Aşa cum informează agenţia de presă rusă ITAR-TASS, citând surse locale, în dimineaţa zilei de 27 septembrie 2013, rebelii au devastat mai multe sfinte altare, au furat obiecte bisericeşti şi au bătut maicile vieţuitoare de la Saydnaya. Mănăstirea a fost arestată în sensul propriu al cuvântului, jihadiştii interzicând ca vieţuitorii să comunice cu exteriorul. Fără alimente şi apă, fără electricitate, fără căi de comunicare, fără cele necesare vieţii, monahii de aici au îndurat aproape o lună. Astăzi sunt, din nou, liberi.

Mănăstire redeschisă pentru o Sirie ce stă să renască.

Dragostea celor 50 de monahii şi a preoţilor slujitori, care puteau oricând abandona mănăstirea, ne-a garantat că şi nepoţii noştri se vor bucura de minunile de la Saydanaya. Cu preţul libertăţii, cu preţul muceniciei, cu preţul sângelui.

Şi aşa a fost. Deşi războiul e departe a se sfârşi, mănăstirea şi-a dobândi o anumită pace. După patru ani de suferinţă şi lacrimi, pacea se aşeză la Saydnaya. Soborul maicilor s-a întregit şi se simte acasă. Liturghia a început să curgă din nou. Şi pelerinii au început să vină. Cu încredere. Maica Domnului îi aşteaptă pe toţi. Creştini şi musulmani. Ortodocşi şi necalcedonieni. Toţi sub un singur acoperământ. O fi un semn că şi Siria se va ridica după costa sa rănită şi sângerândă?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s