Vorbim de multe ori, în teologie ori chiar la Biserică, despre cele 12 praznice împărătești ale Bisericii. Şi dacă stai să asculți, dai de o bâlbâiala considerabilă. Unii socotesc sărbătorile Maicii Domnului drept praznice, alţii nu. La fel se întâmplă şi cu sărbătorile Sfintei Cruci.

De ce avem acestă situaţie? Simplu…Cultul nostru liturgic este o întrepătrundere a diferite tradiții liturgice: ritul Marii Bisericii din Constantinopol la care se adaugă cu o contribuție mai smerită ritul ierusalimitean, cel antiohian, cel persan dar şi cel alexandrin. Iar în fiecare dintre ele, o sărbătoare era privită cu o mai mare sau mai mică importanță.

Revenind la sărbătorile Sfintei Cruci, dacă deschidem Tipicoanele Ierusalimitene, acestea vorbesc despre trei praznice închinate Sfintei Cruci: Duminica a treia din post, 14 septembrie – înălţarea Sfintei Cruci şi 7 mai – Arătarea pe cer a Cinstitei Cruci. Repet, toate trei sărbătorile aveau valoare de praznic liturgic împărătesc – la strana „cântându-se toate ale praznicului.”

O sărbătoare a Orientului  Creştin

În calendarul ierusalimitean din secolele VIII- XIX, cultul Sfintei Cruci are închinate mai multe zile de prăznuire, anul liturgic desfășurându-se în jurul acestor sărbători. Duminicile sunt numite şi numărate „înainte” sau „după Sfânta Cruce” .

Această zi liturgică s-a reflectat şi în tradiţia populară. În ajun,  credincioşii sirieni aprind focuri care amintesc de focurile aprinse din ordinul Sfintei Elena, prin care se anunţa că a fost găsit lemnul Sfintei Cruci. În marile oraşe se desfăşoară slujbe solemne – la care participă autorităţile civile, dar şi parade militare.

Tradiția siriană vorbeşte despre două arătări pe cer ale Sfintei Cruci. Prima este sărbătorită la 15 septembrie, când se aminteşte de convertirea Sfântului Constantin, după lupta de la Pons Milvius. Cea de a doua sărbătoare, din ziua de 29 septembrie este legată de o altă arătare pe cer a Sfintei Cruci, în timpul lui Constanţiu, fiul împăratului Constantin. La aceste zile festive, Sfânta Liturghie este marcată cu un „antasdan”, Sfânta Cruce fiind împodobită cu busuioc, simbol al regalităţii^[1].

Mustrarea Împăratului Constanţiu

Sfântul Ierarh Chiril, Patriarhul Ierusalimului, descrie evenimentul din anul 351 într-o epistolă adresată împăratului Constanţiu.

În timpul stăpânirii lui Constanţiu (337-361), fiul Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi al Faustei, o cruce a apărut pe cer, la Ierusalim, luminând timp de şapte zile. Patriarhul Chiril vesteşte împăratului, asigurându-l: „Scrisoarea aceasta, care nu are în ea măgulire, îţi face cunoscută vederea dumnezeiască ce s-a arătat pe cer; nu cuprinde cuvinte căutate ale artei oratorice, ci îţi dă mărturie despre adevărul cuvintelor dinainte rostite de Sfintele Evanghelii, la împlinirea acestor cuvinte”.

Întrucât Constanţiu era împărat favorabil arienilor, ierarhul ierusalimitean încearcă, prin relatarea acestei minuni, să-l atragă spre dreapta credinţă: „Pe timpul domniei preaiubitorului de Dumnezeu şi de fericită pomenire Constantin, tatăl tău, a fost găsit în Ierusalim mântuitorul lemn al crucii. Harul cel dumnezeiesc a făcut să fie găsită cinstita cruce în Sfintele Locuri neştiute de nimeni, de cel care căuta în chip bun cucernicia”. La mai puţin de jumătate de veac, „minunea nu s-a mai săvârşit pe pământ, ci în cer: s-a arătat în Ierusalim semnul de biruinţă împotriva morţii, al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, adică fericita Cruce, strălucind cu o lumină orbitoare”.

„S-a arătat pe cer o cruce foarte mare, făcută din lumină”

Cuvintele patriarhului Chiril al Ierusalimului despre minunea de acum 1660 de ani sunt edificatoare: „În aceste sfinte zile ale Sfintei Cincizecimi, la 7 mai, pe la ceasul al treilea din zi, s-a arătat pe cer o cruce foarte mare, făcută din lumină, care se întindea de deasupra Sfintei Golgote până la Sfântul Munte al Măslinilor. N-a fost văzută de unul sau de doi, ci s-a arătat cu totul lămurit la întreaga mulţime a cetăţii. Să nu se creadă apoi că a trecut iute ca o nălucă; dimpotrivă, a fost văzută cu ochii timp de mai multe ceasuri de pe pământ; prin strălucirea sa orbitoare, întrecea razele soarelui”.

Epistola se încheie cu patriarhiceşti binecuvântări adresate de Sfântul Chiril împăratului Constanţiu: „Îţi rostesc aceste prime cuvinte din Ierusalim, ţie, adevăratului şi preabinecredinciosului, împreună cu noi închinător al lui Hristos, Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Care, potrivit dumnezeieştilor Scripturi, a săvârşit mântuirea lumii în Ierusalim, Care aici, în Ierusalim, a călcat moartea, a şters păcatele oamenilor prin cinstitul Său Sânge şi a dăruit tuturor celor ce cred viaţă, nestricăciune şi har duhovnicesc şi ceresc. Prin puterea şi prin harul Lui să te veselească şi să te întărească, spre a străluci prin fapte şi mai strălucite şi mai mari, şi a te lăuda împreună cu odraslele împărăteşti de bunătăţi, să te păzească mulţi ani cu pace împreună cu toată casa ta, spre lauda creştinilor şi a întregii lumi”.

[1] Vahan M. Kurkjian, A History of Armenia, Armenian General Benevolent Union of America, New York, 2010, pp. 37-45