Un tâlhar şi un călău din istoria Moldovei în Împărăţia lui Dumnezeu

Sinaxarul zilei de șase mai, ne aduce spre cinstire icoana unui tâlhar ce a dobândit  fericirea Raiului. Sfântul Varvar, căci despre el este vorba, a rămas în conștiința liturgică a poporului lui Dumnezeu drept cel mai bun exemplu că Dumnezeu are timpul şi modul Său de a chema la mântuire, pe fiecare dintre noi. Indiferent de starea în care suntem în acest moment. Însă nu pentru Sfântul Varvar doresc să vă răpesc atenția, ci cu o poveste de viaţă ce s-a mistuit ca o lumânare foarte aproape de noi. În Iaşii secolului al XIX-lea!

Frumuseţea religiei creştine, aşa cum afirmă dumnezeieştii părinţi, este şansa de a te schimba, de a trece de la rău la bine, „de la pământ la cer şi de la moarte la viaţă”, şansa de a dobândi mântuirea în ultimele secunde ale vieţii. Primul exemplul ni-l oferă un tâlhar „care a deschis cu limba raiul”, aşa cum cântă imnografia Bisericii. Şirul a continuat cu Sfântul Apostol Pavel, cu Sfânta Maria Egipteanca, oarecum şi cu Sfântul Petru, care s-a lepădat de Învăţătorul său. Şirul nu se sfârşeşte până astăzi.

Capitala Moldovei a asistat la un astfel de caz. Al unui om care a trecut prin toate stările sociale posibile: rob ţigan, haiduc, ocnaş, călău al Curţii Domneşti – găsindu-şi, apoi, liniştea în lavra Secului din munţii Neamţului.

Un destin încercat

Cronicile capitalei Moldovei scriau, la sfârşitul secolului al XIX-lea, despre pensionarea ultimului călău al Curţii Domneşti, Gavriil Buzatu. Ziarul Ilustraţiunea Română a creat o adevărată poveste cu care erau speriaţi copiii mahalalelor, o poveste nuanţată despre un „om cu aspect sălbatic şi fioros. Nu-ţi făcea plăcere să-l întâlneşti chiar ziua. Şi cu atât mai puţin noaptea. Cu pelerină roşie, cu securea atârnată de brâu, colos la trup, păgân de slut la faţă, cu o privire fioroasă de te băga în friguri la cea dintâi căutătură”.

Dincolo de mit şi de poveste, Gavriil Ciobanu, aşa cum era numit în realitate, a fost un om încercat de viaţă. Născut în jurul anului 1824, într-o familie de robi ţigani mânăstireşti, pe moşia Mănăstirii Cetăţuia, a cunoscut de mic greutăţile vieţii de rob. Mărturiile şi izvoarele istorice sunt destul de sărace. Există doar câteva rânduri la ziariştii vremii şi la istoricul N. A. Bogdan. Acesta din urmă consemnează că, la vârsta de 17 ani, pe când familia sa a fost vândută, tânărul Gavriil a fugit de pe moşie şi s-a alăturat unei bande de tâlhari din pădurile din jurul capitalei Moldovei.

Căpitanul haiducilor, Ioan Chetrariu, tâlhar celebru în epocă, despre care se spune că acumulase averi uriaşe, i-a devenit tată şi protector. După ani de fărădelegi, haiducii lui Chetrariu au fost prinşi de arnăuţii fanarioţilor şi înfăţişaţi domniei. Se povesteşte că, atunci când l-a văzut, domnitorul Mihail Şuţu a fost impresionat de statura lui Gavriil Buzatu.

În slujba domniei

Pedeapsa cu moartea era o realitate a vieţii sociale din Ţările Române, până în secolul al XIX-lea. Călăii erau angajaţi ai administraţiei domneşti. Pământenii se fereau de această îndeletnicire, astfel încât autorităţile se vedeau nevoite să apeleze la albanezi, saşi sau ţigani.

Originile cuvântului călău vin din termenul romani kalo – adică negru, ţiganii fiind preferaţi în această meserie. Cronicile vremii amintesc faptul că un asemenea om era dispreţuit de către societate, pe durata funcţiei fiindu-i interzisă intrarea în biserică. În plus, nu era primit în nicio casă din oraş.

Cu toate acestea, meseria de călău exista şi era practicată. La Iaşi, locul de execuţie era situat în spatele Curţii Domneşti, pe podul ce lega grajdurile domneşti de restul oraşului. Tradiţia orală a păstrat toponimul acestui loc: Podul Roş. După sistematizarea cursului râului Bahlui de către Nicolae Mavrocordat, locul execuţiei a fost mutat la extremitatea estică a oraşului. Astfel Iaşul s-a mai îmbogăţit cu încă un nume sângeros: Manta Roşie.

Probabil aici şi-a desfăşurat munca şi Gavriil Ciobanu. Istoricul N. A. Bogdan precizează că acest personaj a efectuat ultimele trei execuţii din istoria Moldovei. Cronicile vremii l-au transformat într-un personaj extrem de sângeros deşi, în realitate, el a asistat doar la spânzurarea fraţilor Cuciuc, celebri tâlhari şi profanatori de biserici şi mânăstiri.

Monahul Gavriil de la Secu

Oficial, în România, pedeapsa cu moartea a fost abolită prin decretul-lege numărul 6 din 7 ianuarie 1990. Însă, o dată cu instaurarea domniilor pământene, după alungarea fanarioţilor, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Moldova au fost oprite execuţiile publice. Astfel, în timpul domnului Ioniţă Sandu Sturza, Gavriil Ciobanu a fost eliberat din funcţie, rânduindu-i-se suma de 500 de lei anual, drept pensie.

Blamat de către societate şi hiperbolizat de ziarele ieşene, fostul călău a luat calea mănăstirilor din judeţul Neamţ. Liniştea şi-a găsit-o la Secu, poate şi datorită faptului că aici se retrăgea spre odihnă arhimandritul Neonil Buzilă, stareţul mănăstirilor Neamţ şi Secu.

Există puţine mărturii care să ne confirme dacă Gavriil Ciobanu a fost sau nu în obştea monahilor de la Secu. Catagrafia acestei lavre a ars într-unul dintre numeroasele incendii ce au mistuit mănăstirea. Însă, scriitorul Alexandru Vlahuţă, cel care a trăit în jurul mănăstirilor nemţene, descrie în scrisorile sale povestirile bătrânilor de la Secu despre „monahul Gavriil, cel ce nu vorbea niciodată, ascunzând taine numai de Dumnezeu ştiute”.

În opera care l-a consacrat – În munţii Neamţului – Alexandru Vlahuţă pomeneşte din nou de părintele Gavriil de la Secu: „Un călugăr bătrân ne poartă prin sălile mari, tăcute ale arhondaricului, prin tainiţele întunecoase şi turnurile de apărare cu ferestrui înguste, ne-arată vechile odoare bisericeşti, potiruri şi cruci de argint, ne spune prin câte valuri cumplite a trecut locaşul, de câte ori a fost bântuit de turci, de tătari, de leşi… în una din chiliile acestei monastiri a murit, acum vro zece ani, cel din urma călău, Gavriil Buzatu care, pentru ispăşirea păcatelor lui a venit pe jos de la Iaşi şi s-a făcut călugăr”.

Aşa arată o viaţă încercată a unui om care a sfârşit în braţele lui Hristos. Dorinţa unora sau a altora de a zugrăvi un Dracula moldovean sau o fantomă ce încă bântuie prin Iaşi nu a izbutit. Gavriil Ciobanu – părintele Gavriil de la Secu nu este un mit, nici o poveste, ci doar un om care s-a împăcat cu Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s