Acum ceva ani, o bătrână neștiutoare de carte, dar știutoare de rugăciuni nenumărate, îmi ura: Să-ți fie viața frumoasă ca o vecernie. Gândul mi-a zburat spre prima vecernie din viața mea, la care am participat, copil fiind.

Eram îngrămădiți cu toții, toată familia, în coșul căruței. Era, așa, primul pelerinaj duhovnicesc, spre o mănăstire. Se reînființase prima mănăstire din zona în care am copilărit. Și îmi explica mama ce este o mănăstire – o biserica ca în sat la noi, dar la care se face slujbă în fiecare zi. Eu întreb: Și nu se plictisesc zi de zi la biserică, aceiași slujbă?

Ea, zâmbește cald… Sunt părinți călugări!…

Călugăr, un cuvânt nou. Bun de pus la inimă.

Căruțe, căruțe, de prin toate satele, ni se alăturau. Sute de oameni în căruțe, o imagine pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri. Mergeau și mergeam cu toții, spre hramul Schimbării la Față. Mergeau oamenii ca la un izvor de viață. De apă vie.

De sub pădurile Berzunțului, îmi răsunau primele anixandare ale vieții mele…

 Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătate…

Un om bun am cunoscut atunci. Primul meu monah. Cu barba încâlcită, ca un voievod, stătea în fața Sfintei Mese, părintele Arsenie. Arsenie Voaideș. Gesturi cam smucite, dar determinate. Atât de determinate, încât a avut puterea ca dintr-un loc dărâmat, aflat la un capăt de lume  – cine auzise până atunci de satul Buda, din județul Bacău? – să facă o gură de rai.

Părintelui stareț Arsenie i s-a dus vestea peste dealuri

Simțeai că este o taină în tot și în toate. De parcă, în livezile din împrejurimi, stătea pitit Dumnezeu.

Mănăstirea Sfântului Sava, dărâmătura de altă dată, poartă cu cinste numele unui sihastru care a locuit aici, în urmă cu 400 de ani – pustnicul Sava – cel care a aprins candela unei așezări monahale. De-a lungul timpului flacăra a fost întreținută de monahi cărora istoria nu le-a reținut numele. Primul părinte menționat este ieroschimonahul Vasile, al cărui mormânt se află în naosul bisericii actuale.

Așezarea a cunoscut o reînviere după anul 1988, când pe aceste meleaguri a venit ieromonahul Arsenie Voaides.

Și-a suflecat mânecile anteriului și a lucrat. Cu blândețe, cu muncă asiduă, cu nopți nedormite și rugăciuni, nu doar mănăstirea a reînviat, ci întrega zonă din arealul râurilor Tazlău – Trotuș.

Biserica nu mai avea geamuri, ploua prin acoperiș, chiliile erau dărăpănate, iar curtea schitului devenise loc de pășune pentru animalele satului.

De la o cămăruță mică, un călugăr curajos, a reînviat o adevărată mănăstire. Cu o biserică frumoasă, cu chilii și trapeză, cu locuri de cazare pentru pelerini și turiști, cu o gospodărie bogată, Mănăstirea Sfântul Sava este astăzi Putna zonei Tazlău-Trotuș, locul în care multe lacrimile își găsesc mângâierea.

Aveam și noi, moineștenii după anul 1990, o mănăstire acasă. A fost o renaștere creștină a întregii zone. Un apostol, după anii comunismului. La hramuri dormeau creștinii afară, sub căruțe, iar părintele spovedea toată noaptea.

 Așa l-am știut toată viața – cu epitrahilul în gât.

Era genul de om care „scoatea apă și din piatră seacă” și un suflet din fundul iadului. Hotărât, demn, puternic, echilibrat și în același timp milostiv și bland, ca un miel al Domnului.

La Buda, totul s-a înnoit. Părintele a reamenajat stăreţia şi chiliile lăsate în paragină, a consolidat şi restaurat lăcaşul de cult, care a fost resfinţit în anul 2002, a construit un arhondaric pentru pelerinii care vizitează mănăstirea. Prin grija părintelui și a  monahilor săi, în fiecare duminică şi sărbătoare, poate și 1000 de creștini erau ospătați la masă.

Dacă pentru acasă a făcut totul, râvna sa, a strălucit și în locuri în care, parcă soarele nu mai răsărea.

Cu toții avem patru cămăruțe la inimă. Și părintele Arsenie tot patru a avut: Buda, Pogleț, Berzunți și Băcioi.

La Pogleț a facut o minune – o biserică istorică de lemn, restaurată și o mănăstire pusă pe roate, un loc unde poți da mâna cu Dumnezeu.

Berzunți și Băcoiu? Sate de romi. Sute de romi, sute de copii care nu erau botezați, oameni care știau despre Dumnezeu doar din modul de a se jura. Și a înjura.

Părintele le-a făcut biserici. Ici, colo și case. Pe toate le-a făcut în liniște, așa ca la o vecernie. În taină.

În centrul județului Bacău, într-o a două Bucovină a Moldovei, la răscrucea râurilor, Tazlău, Cernu și Trotuș, se află un loc de taină. O mănăstire ce a renăscut din cenușa comunismului…

Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătate…

Toate s-au umplut de bunătate, prin bunătatea și râvna părintelui Arsenie Voaideș.

Îi plăcea vecernia. Mult. Se desfăta duhovnicește la vecernie. Cred că i-a fost viața frumoasă, ca o vecernie. Pentru că, la Apolisul vieții sale, a lăsat o dâră de lumină. Poate și datorită lui, în zona Tazlău – Trotuș, nu sunt biserici goale. Și oamenii știu de Dumnezeu.

Deschizând Tu, mâna Ta, toate s-au umplut de bunătate, Doamne!