Românism la Londra – ”Dă-mi Spiderman-ul, fa!”

Suntem zgomotoși. Extrem de zgomotoși. Noi, românii, de parcă ne-a lăsat Dumnezeu singuri pe pământ, plus cu urechile înfundate. Nu am crezut acest lucru, deși mi s-a spus și mie că vorbesc tare. Dar de crugul timpului ce îl respir la Londra, spun cu toată răspunderea, că măcar o parte dintre românii ce își fac veacul  în casele victoriene ale bătrânei metropole, sunt printre cei mai zgomotoși locatari.

După o zi solicitantă, cu ADN-ul stor precum o limetă, îți dorești să ajungi acasă. Și să nu auzi nimic. Cohorte de inși, îmbrăcați la patru ace, se îmbulzesc la ieșirea de la metrou. Dacă nu ești atent, poți fi călcat. Ba chiar și accidentat. Toată lumea are coordonatele GPS-ului bine setate – acasă sau pub. Și se respectă, unii pe alții. Chiar și partea de stradă pe care se circulă la dus și pe care se întoarce în sens invers, toate se respectă.

Soarele apune în liniște. Nici muzica în pub-uri nu este dată prea tare, nu iese dincolo de hatul ușii. În toată această rutină de întoarcere în liniște acasă, o voce stridentă taie liniștea în două. În două lumi.

  • Dă-mi Spiderman-ul, fa!

 

Două lumi. Din care, una mă umple de tristețe. Pentru că sunt ai noștri. De-a noastră era și doamna ce în seara aceasta a siderat o stație plină cu oameni ce știau să-și împartă frumos spațiul social, în liniște și decență, cu ceilalți. Era gata plimbarea, cu prietena sa, tot româncă dimpreună cu copiii. Și își voia jucăria – păianjen înapoi. Nu aceasta este tragedia, ci modul în care a făcut-o – mod zgomotos, când toți în jur păstrau decența și liniștea.

Recunoști ușor un român la Londra. Vorbește tare, zgomotos, chiar și în mijloacele de transport. Se îndeletnicesc cu spartul academic al semințelor de floarea soarelui ori de bostan furajer. Maneaua este dată tare din portbagajul mașinilor ori din difuzorul telefonului de ultimă generație. Treningul de firmă este și pentru doamne și pentru domni, uniformă națională…Mai sunt și altele multe, dar este bine să mă opresc, pentru că totuși ”sunt de-ai noștri”.

Doare. Pentru că suntem ai noștri cu toții. Și ne scufundăm de la zi la zi ca și neam, în neantul inculturii, vecină bună cu ignoranța și vară dreaptă cu lipsa manierelor și a celor șapte ani de acasă.

Citeam în această seară din scrierile unei doamne, formator de opinie prin presa românească, pe care nu o voi numi, să nu-i fac reclamă gratuită – ”Această mahala nu reprezintă diaspora!”

După episodul din această seară, aproape îi dădeam dreptate – mahalalele Bucureștilor s-au mutat la Londra. Dar nu este tot adevărul. Da, suntem zgomotoși. Da, suntem scandalagii. Da, ne vindem pe un pumn de lire.

Dar nu este vina noastră întru totul. Pentru că nimeni nu face nimic pentru starea noastră  educațională, culturală și socială. Suntem rezultatul alegerilor noastre. Fiecare, în colțișorul lui, trebuie să se șlefuiască, să caute în fiecare zi să fie mai bun și să-i fie mai bine. Dar ce te faci, când toți în jurul tău, se scaldă în aceeași apă a mediocrității?

Este ușor a judeca – românii din Londra se manelizează de la clipă la clipă. Iar eu, nu fac nimic. Devine, așa, o vină colectivă. Multora dintre noi nu ne-a plăcut cartea și școala. Am luat drumul străinătăților, unde de multe ori, am rămas neadaptați. Limba ne-a fost străină, străină ne-a devenit și limba română.

”Boss”, ”văru”, ”șefu”, ”fa” devin pronume de politețe uzuale la Londra. Parcă nu te încadrezi în peisaj, dacă nu le folosești. Riști să fii privit drept un ciudat. Ori înfumurat. Suficiența data de un ban mai rotund, le-a fost un drog ce a tăiat încă o dată șansa de a vedea cu alți ochi lumea. Cu ochii normalității. Și ai decenței. Cu cei ai educației și al bunului simț. Cu ochii cuvântului dat.

Este o stare ce se întețește. De la zi la zi. Și te gândești că ai noștri, cândva, se vor întoarce acasă. Se vor întoarce cu tot cu  ”Boss”, ”văru”, ”șefu”, ”fa”, cu treningul și semințele, plus o aroganță îngrădită de bănuțul făcut cu palmele crăpate. La fel de neadaptați și ai nimănui. Doare, pentru că suntem de un neam, cu toții. Un neam cu Eminescu, Iorga, Caragiale, Dosoftei și Varlaam, Ionesco și Cioran, Brâncuși și Enescu.

Mai în glumă, mai în serios, mă întreb, cu toată seriozitatea, ce se poate face pentru ca românii noștri dragi din diasporă, să vadă că există viață și dincolo de ”Dă-mi Spiderman-ul,  fa!”?

Un gând despre “Românism la Londra – ”Dă-mi Spiderman-ul, fa!”

  1. Mihail zice:

    Nu este altă șansă decât să îți asumi rolul de ciudat fiind altfel decât ceilalți români. Doar așa cred că vom schimba, din aproape în aproape fata neamului nostru.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s