În România se învață. Mult și prea bine.

În România se cumpără, se falsifică sau se plătesc diplome. La fel de mult și de bine.

În două fraze, fără a generaliza, se cuprind două realități crunte. România serioasă, în care universitățile, facultățile, liceele, școlile de artă și meserii – câte mai sunt, sunt locuri în care se transpiră la propriu. În care biblioteca, laboratorul, mediul de practică, sunt drumuri pe care se tocesc câteva perechi de încălțări; Nu voi crede pe cineva că a făcut facultate, dacă nu îmi va descrie cum arată pe interior biblioteca universității. Niciodată!

România ticăloșită, în care diploma este la mica înțelegere. Vorba lui Dinu Păturică, ce-mi dai să te fac ispravnic?

Cursuri de calificare, BAC, facultate, am câteva exemple pe care le-am pipăit de doctorate, toate cumpărate, măsluite, astăzi fluturate și puse la loc de mare cinste. O boală a românului? A avea o diplomă – în România este o calitate a avea o facultate terminată și să lucrezi casier la Auchan.

Și azi mai poți auzi la țară: fata mea are facultate, cum să-l ia pe el care are doar profesionala făcută la F.F.? De parcă se va culca cu diploma nu cu bunătatea omului iubit, iar el va spăla vasele după cină pentru că a rămas de căruță…

România universitară. Toți avem facultăți. Și diplome. Celor mai mulți dintre noi, ne-au ieșit ochii învățând. Altora, buzunarele. Iar acum încep să se vadă rezultatele. Pentru că România a început să fie locul în care să visezi și mâine să ai o diplomă. Și chiar să profesezi cu ea…

Nu America e țara tuturor posibilităților, o spun cu tărie, România este țara tuturor posibilităților. Aici poți să-ți pui în practică orice dorință, orice speranță, orice năzuință. Dacă dormi noaptea și visezi că ești medic, a doua zi poți să-ți vezi visul cu ochii. Câteva hârtii contrafăcute, câteva șpăgi, niște oameni de bine și deja te trezești în sala de operație cu bisturiul în mână umblând prin creierul unui necunoscut. De învățat înveți tot de pe internet, cum spunea un doctor, câteva tutoriale în timp ce mesteci în mâncarea de cartofi, și gata, ești profesionist. Interesant e că nimeni nu-și falsifică studiile ca să ajungă zidar, tâmplar, parchetar, gropar.

Ceea ce frapează însă la toate cazurile astea de falși medici e că nimeni din preajma lor, și vorbesc de ceilalți medici, nu a observat vreo nepricepere, vreo lacună, incompetență. Păi dacă un absolvent de opt clase poate să facă operații cu un bisturiu în mâna atât de simplu, se pune în mod legitim întrebarea ce rost mai are facultatea?

După șase ani de studii plus anii de rezidențiat un doctor adevărat face ceea ce face și un impostor. Poate că asta reprezintă explicația pentru lipsa universităților românești din topurile internaționale ale celor mai bune școli. Nu ar trebui să uităm și puzderia de facultăți înființate numai pe criterii de profit care s-au dovedit a fi veritabile fabrici de diplome. Din păcate nimeni nu verifică cu adevărat competențele reale ale acestor absolvenți toată lumea complăcându-se într-o toleranță complice.

Toți ne suntem vinovați. Pentru că am tăcut: când colegul copia, când se dădeau dacii 1310 la intrarea la academia de poliție, la școlile militare, la seminariile teologice, am închis ochii când cineva din familia noastră și-a cumpărat o diplomă. Și acum continuăm să nu ne pese…

Dar îți pasă când copilul tău este operat de un doctor cu diploma cumpărată?

Există o acceptare tacită a tuturor acestor falsuri prin tăcere, tăcerea familiei, tăcerea colegilor, tăcerea prietenilor și în general tăcerea întregii societăți. Din punctul ăsta de vedere era de așteptat să ajungem în situațiile astea de azi, nu aveam cum să evităm evoluția fenomenului. Practic în societatea noastră nu știm dacă un doctor e doctor, un profesor e profesor, un inginer e un inginer, un avocat e avocat, etc. Chiar dacă persoana are toate actele în ordine nu știm dacă nu sunt măsluite, nu știm dacă nu au fost luat pe șpăgi, pe prietenie, prin fraudă.

Momentul asta ar fi optim pentru a ridica problema imposturii din societatea românească, cauze, efecte, prevenire și în cele din urmă pedepse. Se pare însă că și de data asta cazurile vor fi uitate, iar noi ne vom continua viața liniștit fără să știm măcar dacă învățătoarea pe care am avut-o la țară din clasa I până-n clasa a IV-a, chiar era învățătoare…