Cântă de acoperă tot șantierul. E atâta voie bună în muzica ce îl poartă în lumea Rădășeniului de acasă, încât și puținii englezi din șantierul nostru s-au întrebat din ce plămadă suntem făcuți românii!

Ca să fiu cu înțelegere, vă voi purta în smerite cuvinte, printre clipe, secvențe, frânturi și firimituri din viața de șantierist în Londra noastră cea de toate zilele.

Suntem într-un șantier din inima inimii orașului, întins pe ceva spațiu, într-un Babilon după chipul Babilonului celui din istorie. Nu am numărat națiile, nici măcar limbile care le aud zi de zi. Un lucru este clar, noi românii suntem cei mai cântăcioși. Cei mai zgomotoși și vocali sunt albanezii. Noi cu doina. Ori cu maneaua…

Iar Crinu, doinește de câte luni îl știu. Stă cocoțat pe o mașinărie care îl urcă și îl coboară, de câte ori poftește și pune în rânduială niște panouri pe care le mânuiește de prea mulți ani. Ani de pribegie și pâine trimisă de acasă ca să economisească un ban mai alb la Londra.

Își cântă bucuriile și tristețile. De nicăieri auzi câte un oftat de te cuprinde depresia postbrexit… Dar îți trece când Crinu o imită pe Sofia Vicoveanca.

A cântat și cântă. Este patefonul șantierului.

Apoi a lipsit o perioadă. Tuturor ne-a lipsit. Când s-a întors, după câteva zile de absență, toți i-au cerut să cânte ceva, să alunge norii Londrei.

N-a spus nimic. Dar nu a cântat. Nu și pace. Șantierul a revenit la zgomotele clasice: macarale, motoare, pompe, ciocane și altele.

Crinu postea de cântat. Dar tot vesel era.

A murit mama. Asta-i viața. Toți ne ducem în deal la Cruce. Nimeni nu scapă. S-a dus și ea, sărăcuța. Eram la muncă când m-au anunțat. Au spus frații că mama mă așteaptă. Să vin din străinătate. Am lăsat totul, m-am urcat în mașină și am plecat spre Rădășeni. Însă când eram pe feribot să trec în Franța, m-au sunat de acasă că și mama a trecut. Dincolo. În poala lui Dumnezeu. Și că m-a rugat să fac pentru ea, trei mătănii…

Am închis telefonul. Am coborât din mașină și pe puntea feribotului plină ochi de oameni am făcut trei mătănii. Și le voi face toată viața pentru mama…

Mătănii spuneau bătrânii. Noi, mai teologhisiți, știm că metanie vine din grecescul metanoia și înseamnă schimbare. Schimbare a minții. A vieții. A modului de privi lumea. Dar pe câți dintre noi, ne schimbă cu adevărat o metanie? Ne pogorâm la milostivirea lui Dumnezeu cu povara păcatelor și ne ridicăm făptură nouă?

Îngenunchind, omul îşi recunoaşte căderea în păcat, nevrednicia sa, iar ridicându-se căit, se smulge din ghearele păcatului şi se înalţă în orizontul virtuţilor, care îl apropie de Dumnezeu, până la deplina asemănare cu El. Facem metanii pentru pocăința noastră. Facem metanii pentru cei dragi ai noștri. Facem metanie pentru cei adormiți. De ce să nu vorbim despre posibilitatea de a oferi de ziua cuiva, drept cadou, trei metanii?

Sună teologic. Poate prea teologic, dar metanii sau mătănii, sunt gesturi mici ce ne pot purta într-o lume mare. În lumea lui Dumnezeu!